OBIECTIVELE CURSULUI
În cadrul ştiinţei celor patru învelişuri terestre, cum este definită Geografia, abordările de Geografie Regională reprezintă, fără nici-un echivoc, componenta sintetică, de maximă generalitate şi esenţializare a fenomenelor şi proceselor dintr-un teritoriu dat. Ca urmare, ele încununează orice demers didactic în domeniu şi se transformă într-o condiţie sine qua non a oricăru act didactic ce-şi propune, cum este şi firesc, o finalitate eficientă, adecvată.
În consecinţă, cursul de Geografia Regională a României va oferi oricărui candidat la cunoaşterea structurii şi funcţiilor peisajului acesteia o imagine complexă şi completă, dar în acelaşi timp distilată şi esenţializată, a aspectelor de Geografie Fizică şi Geografie Umană specifice teritoriului naţional.
Între obiectivele generale se înscrie, înainte de orice, posibilitatea perceperii spaţiului geografic ca entitate materializată în realitatea locurilor. Perceperea corectă a spaţiului în care-şi desfăşoară viaţa, existenţa, devine un important atu al oricărui individ uman, al oricărei colectivităţi. Tot obiectivelor generale îi aparţin şi înţelegerea
conexiunilor şi interferenţelor, a structurii complexe a peisajului şi lumii înconjurătoare.
Ca obiective specifice menţionăm, în primul rând, cunoaşterea aprofundată a realităţilor pământului românesc, în devenirea şi metamorfoza lor continuă. Nu este vorba numai de substratul material, geologic, morfologic, hidroclimatic sau biopedogeografic, ci şi de componenta sa antropică şi environmentală aflate într-o permanentă şi complexă interacţiune, ai cărei parametrii variază de la o regiune la alta, ceea ce dealtfel conferă acestora marele atribut al specifictăţii.

I. REGIUNEA GEOGRAFICĂ

1.1. Regiunea geografică – entitate teritorială.

Echivalentul termenului de regiune său era în antichitate topicul latin de "pagi" sau cel galic "pays" prin care erau definite teritorii aparţinând diverselor triburi, cu toate caracteristicile lor naturale şi antropice. Forma actuală provine din aceeaşi limbă unde "regio, regionis" are semnificaţia de conducere, dirijare, ordonare a unor realităţi spaţiale.
Neologismul "regionalism" este inclus, în premieră, de Litrré în dicţionarul său editat la 1877 (după Gravier, J. F. 1970). Pentru acest autor, regiunea reprezintă o mare întindere de ţări: "regiunea, în raport cu ţara, indică o serie de lucruri indeterminate. Europa este o regiune şi nu o ţară. Franţa este o ţară şi nu o regiune".
Cocean P., consideră utilă, centrarea atenţiei asupra celor trei semnificaţii majore care au fost atribuite, în timp, termenului de regiune şi anume: teritoriu, entitate politico-administrativă, sistem ( Cocean P., 2005) .

1.2. Regiunea ca teritoriu

Regiunea ca teritoriu, concept vehiculat încă din antichitate, a caracterizat evoluţia Geografiei Regionale până la mijlocul secolului XX. Regiunea era constituită dintr-o suprafaţă terestră, preferabil de uscat (fără a omite regiunile bazinelor marine - Mediterana sau oceanice - Atlanticul, Pacificul, la care se făcea des referinţă), definită printr-o arhitectură proprie, dictată de principalele elemente fizico-geografice receptate de promotorul delimitării sale. Ea poseda o sumă de resurse solice şi subsolice exploatate sau nu de o populaţie aferentă, răspândită şi structurată
nuanţat.
Proiecţia regiunii ca teritoriu a îmbrăcat, poate, cel mai numeros număr de formulări, ea devenind fie " o porţiune de spaţiu ce figurează ca mediu privilegiat, posedând avantaje pe care unităţile învecinate nu le oferă", "o porţiune de spaţiu dotat cu o anumită permanenţă” (Maryvonne le Berre, 1980
În acest sens menţionăm demersul efectuat de Odum şi Moore în lucrarea American Regionalism (1932) (citaţi de Cocean P.,2005) care înmănunchează nu mai puţin de 40 definiţii ale regiunii, dintre care, cele mai vehiculate, sunt:
- O arie delimitată pe baza omogenităţii generale a trăsăturilor teritoriului şi a ocupaţiilor.Platt, R. S.
- O suprafaţa în interiorul căreia s-a dezvoltat un model uman de adaptare la mediu.
American Society of Planning Officials
- Un domeniu în care entităţi diferite, puse în mod artificial împreună, s-au adaptat ulterior în vederea unei existenţe comune.Vidal de la Blache, P.
- O suprafaţă în interiorul căreia un set specific de condiţiifizice va determina un tip specific de viaţă economică. Dickinson, R.E.
- O suprafaţă ale cărei condiţii fizice sunt omogene.Joerg, W. L. G.
- Un complex de pământ, aer, apă, animale, plante şi oameni privite în relaţiile lor speciale, care împreună alcătuiesc o porţiunedefinită, specifică, a suprafeţei terestre.
Herbertson, A. J.
Se observă insistenţa autorilor asupra câtorva dintre atributele recunoscute ale regiunii cum ar fi omogenitatea, specificitatea, interacţiunea elementelor componente, deosebirile în raport cu unităţile învecinate. Distincte rămân însă unghiurile deabordare, ierarhizarea factorilor generatori, ponderea anumitor
condiţionări, finalitatea interferenţelor spaţiale.

1.1. Regiunea ca entitate politico-administrativă

Regiunea ca entitate politico-administrativă are o veche semnificaţie, ce s-a conservat şi perpetuat până în zilele noastre. Ea slujea direct, încă din antichitate, unor nevoi politice incluse conceptului de stat-naţiune. Despovărată de atributele naturale,regiunea devenea un instrument de lucru predilect al politicului, prin intermediul căruia acesta organiza iniţial un teritoriu, compartimentându-l în entităţi strict ierarhizate (ţară, departament, comună).
Pentru actorii politici din Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, Belgia, regiunea "este o provincie istorică şi/sau o entitate cu o relativă omogenitate culturală, care posedă un grad de autonomie certă". În Franţa ea devine "o regiune de program, o asamblare de departamente a căror încărcare demografică, masă economică sau mărime variază mult" (Dumolard, P. 1980).
Regiunea-program există îndeosebi în organigramele funcţiilor publice, reprezentând punctul de întâlnire a autorităţii centrale cu aleşii locului.
La trasarea limitelor acestora participau o varietate de criterii naturale, economice, sociale ce vizau creionarea unor unităţi cu un grad cât mai ridicat de funcţionalitate.
Viziunea politico-administrativă se află la rădăcina conceptului
de stranovedenie (Geografia ţărilor) propus de Zabelin, I.M. (1959) şi susţinut de Baranski, N.N. (1964) (citaţi de Donisă, I. 1977), ce înglobează în semnificaţia sa o Geografie Regională complexă, aunor teritorii (mai ales ale statelor, dar nu neapărat!), care să reliefeze totalitatea aspectelor fizionomice, structurale şi funcţionale ale acestora.
Uniunea Europeană, CSI, CEFTA, NATO, Magrebul reprezintă regiuni suprastatale unde componenta politică, economică, strategică sau etnică îşi extinde influenţa asupra altor condiţionări. Efectele globalizării sunt evidente, mărimea acestor regiuni fiind în continuă creştere (vezi expansiunea spre est a Uniunii
Europene sau NATO).
Un tip aparte de unităţi îl reprezintă regiunile transfrontaliere, prezente în zonele periferice ale statelor, prin asocierea unor teritorii aflate de-o parte şi de alta a graniţelor naţionale. Scopul constituirii lor este cel de optimizare a fluxurilor economice şi sociale, dar şi de prezervare a unor aspecte de ordin etnic sau cultural. Pornind de aici caracterul nostalgic al unora dintre ele nu poate fi ocolit (Tirol,
Bucovina, Catalonia).

1.3. Regiunea ca sistem
Regiunea ca sistem este produsul perioadei de căutări recente, suprapusă temporal etapei de contestare a Geografiei Regionale şi celei imediat următoare. În contextul în care regiunile naturale reprezentau concepte depăşite deja, iar cele politico-administrative nişte creaţii adesea artificiale, cercetătorii aflaţi sub directa influenţă
a teoriei generale a sistemelor au prefigurat imaginea unui teritoriu funcţional, guvernat de relaţii de tip feed-back. Ca urmare, regiunea, ca sistem deschis, întreţine relaţii de intrare şi ieşire cu mediul înconjurător, cu ansamblul de factori funcţionali şi spaţiali care exercită o acţiune asupra sa. Mediul, în accepţiune sistemică, este un
concept operativ de sorginte naturală, economică, politică,sociologică etc. Sistemul regional este ilustrat în timp printr-o matrice unde sunt dispuse pe linii spaţiile (comunele), iar pe coloaneatributele funcţionale. Intervine şi a treia dimensiune, timpul, ce generează o hipermatrice.
O definiţie expresivă a regiunii ca sistem ne-o oferă Dauphiné, A. (1979) şi anume: "regiunea este un sistem spaţial deschis, dialectic dezechilibrat, principiul unităţii dominând forţele diversităţii;de mărime inferioară naţiunii, formată din spaţii contigue". El este definit de o serie de proprietăţi externe, interne şi temporale.
Între proprietăţile externe, autorul citat menţionează echilibrul dinamic, stabilitatea şi adaptarea.
Proprietăţile interne decurg din existenţa unor subsisteme legate prin cuplaje în serie, paralele, retroactive şi interactive.
Proprietăţile temporale sunt înmagazinate, în primul rând, în persistenţa caracteristicilor menţionate în timp. O calitate care persistă este o invariantă. O regiune are invariante funcţionale şi spaţiale, caracterizate printr-o mare relativitate. Primele sunt mai puţin durabile în comparaţie cu cele din urmă. Invariantele cele mai
durabile sunt şi cele mai ireversibile.
Autoreglarea este o altă trăsătură manifestată în timp şi ea este foarte activă în toate sistemele.
O trăsătură identificată recent este rezilienţa sistemelor regionale (Cocean, P, 2005) definită prin prisma capacităţii acestora de a se adapta şi persista în spaţiu şi timp, la concurenţă cu alte fenomene şi procese dar şi cu entităţile funcţionale similare.Principalii factori la care sistemul regional trebuie să se adapteze sunt:
- Schimbările climei. Dintre toţi factorii naturali ce alcătuiesc baza de susţinere a regiunii geografice, impactul cel mai acut, mai divers perceput, îl exercită clima. Ea induce, prin modificarea parametrilor de manifestare a elementelor meteorologice, nu numai transformări ale celorlalţi factori naturali (vegetaţie, faună, soluri, modelarea reliefului) ci şi la nivelul populaţiei, habitatului, economiei sau comportamentului uman. Deşertificarea în expansiune din zonele subtropicale, El Nino, fenomenele climatice extreme tot mai frecvente, sunt forme de manifestare ce atestă schimbarea climatului actual. Pentru a se menţine, sistemele regionale au o singură alternativă: adaptarea.
- Adaptarea la rigorile bazei de susţinere. Baza de producţie a unei regiuni este constituită din resurse autohtone şi alohtone, la care, în faza iniţială, sistemul a avut un anumit acces. Restricţiile ivite în gestionarea resurselor (prin epuizarea sau deprecierea lor, prin creşterea preţurilor sau măsuri prohibitive) va deregla funcţionarea anumitor verigi sistemice. În acest caz adaptarea înseamnă accesarea unor resurse neexploatate dar mai ales substituirea şi reconversia ramurilor productive afectate. Un exemplu revelator este adaptarea multor regiuni industriale la şocul petrolului din anii ’70 ai secolului trecut prin dezvoltarea exploatărilor off shore, revenirea la utilizarea cărbunilor dar şi multiplicarea investiţiilor în sursele alternative de energie (atomică, geotermică, solară etc
- Adaptarea la presiunea antropică. Se ştie că orice sistemregional suportă o presiune antropică în creştere pe măsură ce el este mai eficient şi mai productiv. El se constituie într-un centru atractor pentru populaţia din teritoriile mai apropiate sau mai depărtate geografic generând veritabile exoduri orientate univoc spre nucleul său funcţional. (Cazul marilor metropole, regiunile dezvoltate economic din Europa).Rezultă o presiune antropică superioară ca intensitate ritmului de adaptare al sistemului generatoare de mari disfuncţii sociale, în primul rând. Lipsa locuinţelor, a locurilor de muncă, creşterea infracţionalităţii şi a poluării însoţesc acest fenomen. Adaptarea ar însemna, în circumstanţele date, fie înlăturarea disparităţilor care generează exodul (proces amplu,independent de factorii de decizie de la nivel regional, de lungă durată), fie reglarea fluxurilor prin pârghii de natură administrativă,economică sau socială.
- Adaptarea la competitivitatea interregională. Este o necesitate imperioasă, în lipsa ei persistenţa regiunii fiind periclitată. Ca modalităţi de realizare menţionăm valorificarea propriilor atuuri, consolidarea specificităţii, conservarea unor raporturi de interrelaţionare optime cu regiunile învecinate, reconversiile rapide ale sectoarelor în declin, tendinţa permanentă de-a se situa în pol-position-ul dezvoltării macroregionale. În acest caz adaptarea este sinonimă, parţial, inovării, proces menit a menţine sistemul regional în ecartul dezvoltării de anvergură.
- Adaptarea la schimbările strategiilor de dezvoltare este un proces derulat spasmodic, dependent, adesea, de evoluţiile în plan politic sau social. Schimbarea regimurilor politice (capitalism-socialism, socialism-capitalism în decurs de o jumătate de secol, în România) a orientărilor din cadrul aceluiaşi regim (social-democraţia cu liberalismul, stânga cu dreapta politică – în ţările democratice) racordarea la strategii de dezvoltare formulate autohton sau alohton reprezintă astfel de evenimente resimţite pregnant de orice sistem regional.
- Adaptarea la rigorile globalizării reprezintă un fenomen de actualitate generat de evoluţia vizibilă spre mondializare, generalizare, a majorităţii activităţilor umane. în epocaglobalizării se vor afirma acele regiuni care vor mijloci, prin funcţiile lor, perfecţionarea, optimizarea şi eficientizarea unor raporturi teritoriale cât mai largi şi mai complexe.








2. CRITERII DE DELIMITARE A REGIUNILOR GEOGRAFICE

Orice regionare trebuie să aibă la bază o sumă de criterii clar definite. În conturarea regiunilor geografice, pot fi luate în considerare următoarele grupe de criterii şi anume: peisagistic, funcţional, politico-administrativ şi mental.

2.1. Criteriul peisagistic

Criteriul peisagistic îşi are locul său, bine statuat, în regionarea geografică fără a deveni însă, oriunde şi oricând, exclusiv. Prin supralicitarea valenţelor sale s-a ajuns dealtfel la delimitarea regiunilor naturale clasice. Vintilă Mihăilescu (1968) situa peisajul înaintea oricăror alţi factori ai regionării, identificând regiunea cu acesta.
În cazul regiunii ca sistem teritorial funcţional, peisajul ne mijloceşte surprinderea aspectului fizionomic al acesteia. În noţiunea de peisaj sunt cuprinse atât trăsăturile naturale ale unei suprafeţe şi cele derivate din umanizarea sa.
În consecinţă, apariţia de unităţi teritoriale omogene este cu atât mai dificilă cu cât numărul variabilelor sistemice creşte, fiind extrem de greu de individualizat, ceea ce le acordă rangul de cazuri particulare ce întăresc regula heterogenităţii fenomenologiei regionale. Munţii Apuseni, Delta Dunării, Carpaţii Meridionali etc., ca unităţi peisagistice clar delimitate, vor prezenta un tip de umanizare specific, diferit de al regiunilor învecinate, ceea ce facilitează includerea lor în categoria regiunilor propriu-zise
Descoperirea unor mari zăcăminte ale subsolului (petrol, cărbuni) determină prin exploatarea lor o dinamică peisagistică, în latura antropică, mult mai intensă decât în teritoriile lipsite de astfel de facilităţi. Petrolul din Subcarpaţii Curburii a condus, prin exploatare intensă, la umanizarea peisajului, la diversificarea fizionomiei sale în anumite areale polarizatoare; cărbunii din bazinul Motru-Rovinari au generat spaţii geografice cu o dinamică total diferită de cea anterioară punerii lor în valoare. Apariţia implantărilor antropice modifică astfel peisajul natural reducându-i atributele de factor principal în regionare. Dimpotrivă, apare un nou tip de peisaj care va
stimula delimitarea de areale funcţionale diferite de cele anterioare.
Întâlnim, aşadar, grade diferite de implicare a peisajului natural în regionare, de la ponderea sa decisivă în teritoriile slab antropizate (gen Delta Dunării) la o echilibrare ponderată în teritoriile cu un rural profund, tradiţional, dependent funcţional de
particularităţile naturii locurilor (Podişul Bârladului, Câmpia Transilvaniei). El va atinge cotele cele mai reduse în teritoriile intens urbanizate (gen metropole sau aglomeraţii urbane) unde este substituit de alţi factori, între care cei care asigură funcţiile sistemice primează.
Peisajul rămâne un criteriu nelipsit în orice tentativă de delimitare a regiunilor geografice, însă importanţa lui scade simţitor în situaţia limitării participării sale la asigurarea decorului exterior al unei entităţi teritoriale definită de o reţea complexă de relaţii şi interrelaţii.





2.2. Criteriul funcţional

Criteriul funcţionării ca sistem dinamic echilibrat este fundamental pentru orice regiune geografică.
Funcţionarea optimă a sistemului teritorial apare ca un indicator relevant al noului model de organizare spaţială sinonim regiunii ce urmează a fi delimitată. Ea va include, din punct de vedere al desfăşurării, toate elementele polarizate de vectorii centripeţi sistemului în cauză. O regiune funcţională va include peisaje dintre cele mai diferite, unităţi fizico-geografice variate (sectoare de câmpie şi podiş, vegetaţie de stepă şi forestieră, soluri mozaicate), densităţi nuanţate ale habitatelor şi populaţiei etc. Complementaritatea favorizează afirmarea şi diversificarea funcţiilor, oferind sistemului un număr mai mare de piloni de susţinere precum şi o capacitate sporită în cazul nevoii de adaptare la noi coordonate economice sau sociale.
Sistemul teritorial îndeplineşte anumite funcţii care-i motivează şi susţin existenţa. Cu cât structura sa este mai bine articulată, cu atât gradul de fezabilitate creşte, detaşându-se în raport cu unităţile învecinate.

2.3. Criteriul politico-administrativ

Deciziile politico-administrative reprezintă unul dintre criteriile regionării, dar în acelaşi timp şi un mijloc sau metodă de delimitare a regiunilor. Ele se materializează în decupaje teritoriale realizate, la rândul lor, după anumite considerente de ordin peisagistic, funcţional, dar şi etnic sau cultural. În majoritatea
cazurilor apare un conglomerat extrem de heterogen de factori între care îşi fac loc subiectivismul iniţiatorilor sau interesul unor grupuri influente.
Maniera de acţiune a politicului este extrem de nuanţată. O primă ipostază este cea a delimitărilor rezultate în urma unor conflicte sau demersuri diplomatice internaţionale. Ele îmbracă o pronunţată coloratură etnică (apariţia noilor state după
destrămarea URSS, a fostei Iugoslavii, Cehoslovaciei, fostului imperiu britanic din Asia de Sud) care anihilează influenţa altor factori.
A doua ipostază este cea de constituire a regiunilor transfrontaliere, euroregiunile, care înglobează unităţi administrative din două sau mai multe ţări (Carpatica, Mureş-Dunăre-Tisa, Prutul superior, Prutul inferior etc, pentru a cita doar cele de la frontierele României). Principiul care stă la baza formării lor este cel al optimizării conexiunilor reciproce, a dezvoltării complementarismului economic şi social. Un factor catalizator îl constituie, adesea, populaţia de aceeaşi origine situată de-o parte şi alta a frontierei fiecărei ţări.
Limitele celor două tipuri de entităţi teritoriale-regiunea sistemică şi cea politico-administrativă- nu coincid, unităţile administrative asociind areale din regiuni diferite sau invers, regiunea sistem funcţional extinzându-se asupra a 2 sau 3 judeţe. De exemplu, noua regionare geografică a României unde Culoarul Siretului ca regiune geografică tipică include părţi ale judeţelor Suceava, Neamţ, Bacău sau Vaslui. În mod similar, regiunea Munţilor Apuseni reuneşte teritorii aparţinând judeţelor Sălaj, Bihor, Cluj, Alba, Hunedoara şi Arad.

2.4. Criteriul mental

Criteriul mental a apartenenţei omului la un spaţiu dat, a proiecţiei acestuia în construcţiile sale spirituale, a fost invocat în Geografia Regională de Cocean P. Ca mijloc relevant pentru definirea unei regiuni funcţionale. Omul a devenit factorul
modelator principal al realităţii înconjurătoare, iar modul în care el o prefigurează şi o susţine depinde într-o măsură covârşitoare de gradul său de aderenţă la spaţiul respectiv, de transcendenţa caracteristicilor lui în propriul spirit. Într-o suită de studii de caz reunite într-o abordare de sinteză (P. Cocean, 2005) s-a demonstrat cum „ţările” din România sunt nu numai printre cele mai tipice regiuni geografice, dar şi spaţii mentale de o mare originalitate. Limitele lor pot fi uşor trasate, deşi elementele cadrului natural nu mai facilitează operaţiunea, diversificându-se, prin luarea în considerare a racordării spirituale a populaţiei la unitatea respectivă. Astfel, Ţara Lăpuşului se va extinde spre sud-vest (unde limita naturală nu mai poate fi invocată, ieşind din conturul depresiunii) până acolo unde locuitorii satelor îşi spun
„lăpuşeni”; Ţara Năsăudului coboară pe Someşul Mare sau depăşeşte valea acestuia până acolo unde populaţia se consideră „năsăudeană” etc.
Datorită acestei conexiuni mentale dintre om şi loc regiunea devine un spaţiu perceput (l’espace perçu), respectiv un spaţiu trăit (l’espace vecu), adjudecat fizic dar şi spiritual de fiinţa umană.
Limita mentală a unei regiuni reconstituie, în majoritatea absolută a cazurilor, întregul său proces de umanizare, cu toatecondiţionările lui pozitive sau negative, favorabile sau defavorabile.
Un exemplu revelator ni-l oferă Ţara Moţilor, al cărei teritoriu s-a extins treptat spre culmile şi platourile montane ale Apusenilor, pe măsura creşterii presiunii demografice dinspre văile şi versanţii inferiori. Având nucleul iniţial în bazinul mijlociu şi superior al Arieşului, această entitate spaţială va câştiga astfel în suprafaţă, deversând în bazinele superioare ale Crişului Alb, Crişului Negru (moţii crişeni), Ampoiului sau Someşului Mic. Viabilitatea unei limite mentale este strâns corelată cu statornicia populaţiei într-un teritoriu dat, cu specificul culturii etnografice pe care a creat-o.
Pe lângă criteriile analizate, în conturarea sistemelor regionale se iau în considerare frecvent şi alţi factori cum ar fi extensiunea spaţială sau discontinuităţile. Suprafaţa unui teritoriu poate constitui un criteriu al delimitării regionale prin prisma autogestiunii lui eficiente. Se cunoaşte faptul că variabilele sistemului regional se înmulţesc odată cu extensiunea lui, iar diferenţierile de asemenea.
Discontinuităţile intervin în majoritatea cazurilor sub forma unor praguri inerţiale unde acţiunea multor vectori se blochează sau devine dificil de exercitat. Ele pot fi cauzate de elemente ale cadrului natural (bariere muntoase, mari întinderi de apă sau reţele
hidrografice majore), dar şi de specificul antropizării (nepopularea şi neechiparea teritoriului, contraste economico-sociale puternice). Un tip aparte de discontinuităţi sunt cele de natură politicoadministrativă care impun regionării anumite limite, departe de-a ficele optime. Maramureşul istoric, împărţit actualmente între România
şi Ucraina, se constituie într-o regiune tipică, chiar şi sub aspect etnicsau cultural. Ea nu funcţionează însă ca un sistem teritorial tocmai datorită fragmentării în cele două compartimente. În mod similar se petrec lucrurile în situaţia Bucovinei etc. Constituirea regiunilor transfrontaliere are ca principal deziderat armonizarea unor astfel de sisteme teritoriale fortuit dezmembrate.
Criteriile heteroclite (naturale, sociale, culturale, politice) îşi fac tot mai des simţită prezenţa în regionare datorită tendinţei actorilor implicaţi de a surprinde într-un tot unitar un cumul de însuşiri, altfel extrem de nuanţat, al unui teritoriu dat. O ilustrativă clasificare a regiunilor după astfel de criterii ne oferă Hettne (1994) (citat după P. le Gales, C. Lequesne, 1997) care deosebeşte:
- regiuni-unităţi naturale şi ecologice, delimitate prin bariere fizico-geografice (subcontinentul indian);
- regiuni ca sisteme sociale mai mult sau mai puţin conflictuale sub aspect cultural, politic, economic(CSI);
- regiuni de cooperare organizate în domeniul cultural, economic, politic sau militar, instituţionalizate de organisme regionale multistatale (NATO);
- regiuni ca societăţi civile prin cultură, comunicaţie socială şi convergenţă de valori (Commonwealth);
- regiuni construite istoric (UE).
Se observă la autorul susmenţionat lejeritatea cu care operează în conturarea diverselor decupaje teritoriale, invocându-se practic orice factor capabil de a le motiva şi individualiza.
Ele au fost aplicate parţial în anumite regionări şi pentru anumite teritorii din România (Delta Dunării ca unitate naturală şi ecologică; Banatul ca o entitate cu valori convergente; Maramureşul ca o regiune construită istoric etc.)



3. TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICE

Operaţiunea tipologizării se constituie într-un incitant aspect al demersurilor regionale, datorită faptului că a oferit un câmp larg deschis exprimării celor mai variate opinii. Înainte de orice, se impun menţionării factorii luaţi în considerare la debutul oricărei acţiuni de acest tip, respectiv factorii naturali, economici, sociali, tehnologici, geopolitici.

3.1. Consideraţii generale

Astfel, factorii naturali s-au constituit, o lungă perioadă, într-un element indispensabil oricărei acţiuni de divizare a suprafeţei terestre.
Relieful, climatul, vegetaţia, în primul rând, devin elemente definitorii ale peisajului, ce sunt implicate direct în operaţiunea regionăriiActualmente rolul regiunilor naturale lor se menţine la parametriisuperiori în teritoriile unde prezenţa antropică este limitată (regiunile polare şi subpolare, deşerturile verzi ale Americii de Sud şi Africii, deşerturile tropicale ale Asiei, Africii şi Australiei, regiunile muntoase ale Eurasiei sau Americii etc). În ţara noastră o astfel de regiune poate fi Delta Dunării.
Factorii economici s-au impus treptat, odată cu tendinţa de antropizare a peisajului, cu edificarea unei infrastructuri ce modifică fizionomia sau arhitectura acestuia. Modificarea vegetaţiei naturale prin intermediul culturilor agricole larg extinse (vezi monoculturile din America Centrală şi de Sud, belturile nord-americane, culturile de citrice din ţările mediteraneene etc) a condus la identificarea unor regiuni agricole bine conturate. Dezvoltarea industriei a avut ca urmare geneza unui peisaj de mare originalitate, cu o concentrare masivă a populaţiei, activităţilor şi dotărilor tehnice ale teritoriului (Boswash, Tokio-Osaka-Kobe) ce se delimitează adesea de la sine faţă de regiunile învecinate, lipsite de astfel de atribute.
Regiunea Munteniei centrale este definită în primul rând prin atribute economice induse de prezenţa metropolei bucureştene cu o industrie complexă şi
diversificată.
Factorii sociali între care standardul de civilizaţie al populaţiei, particularităţile culturale şi etnice, moştenirea spirituală a colectivităţilor, aspectele comportamentale sunt elemente frecvent luate în calcul de promotorii diviziunilor teritoriale. "Nordul" dezvoltat şi "Sudul" aflat la un standard inferior de afirmare; vestul european catolic şi estul ortodox; câmpiile indo-gangetică sau chineză (ca vetre ale unor vechi civilizaţii) în raport cu Siberia recent populată etc., sunt exemple revelatoare ale ponderii crescânde a aspectelor sociale în demersurile regionale.
Factorii tehnologici sunt purtătorii unui potenţial major de restructurare a matricei oricărui peisaj şi se materializează în spaţiu prin modificări fizionomice, funcţionale, structurale. Căile de comunicaţie, urbanizarea, industrializarea intensă îşi aduc un aport însemnat la delimitarea spaţiului terestru în unităţi funcţionale de
diverse ordine.
Aceste elemente se dovedesc a întruni însuşirile unor factori de mare influenţă teritorială, de gravitaţie şi polarizare, ce nu pot fi omişi de nici-o analiză teritorială complexă. Ca urmare, topicul de regiune umanizată este treptat înlocuit, după anul 1950, cu cel de regiune polarizată, funcţională (nodală). Expresia sa cea mai elocventă porneşte de la conceptul de centralitate, prefigurat cu peste un secol înainte de von Thunen şi dezvoltat de W. Christaller în studiile sale.
Actualmente, centrul clasic, reprezentat de un oraş cu funcţii de atracţie regională, este înlocuit cu polii industriali sau comerciali (tehnopolii), respectiv cu veritabile axe de dezvoltare şi organizare teritorială.
Factorii geopolitici acţionează uneori brusc şi violent, trasând limite adesea arbitrare din punct de vedere al funcţionalităţii sistemice (divizarea Germaniei după al doilea război mondial, desprinderea Basarabiei şi Bucovinei de nord de România, ataşarea de către Israel a înălţimilor Golan, Kosovo, Nagorno-Karabach. Găgăuzia etc). Ei pot interveni însă şi în sensul armonizării unor situaţii critice moştenite (întregirea României după primul război mondial, unificarea Germaniei în 1989, destrămarea imperiului sovietic etc),

3.1. Criteriile tipologizării regiunilor geografice

Acţiunea de regionare este sinonimă celei de clasificare, pentru mulţi autori, reprezentând o grupare a fenomenelor geografice după gradul lor de similaritate. După Cocean P. ele reprezintă operaţii distincte, clasificarea precedând regionarea,
subordonându-i-se.

3.1.1. Criteriile de clasificare a diverselor tipuri de regiuni geografice

După gradul de organizare se individualizează regiuni active, echilibrate, informatizate şi autofinalizante ( Vallega, A. 1995), iar relaţia om-mediu conduce la creionarea unor regiuni înrădăcinate, fluide şi explozive (Fremont, A. 1976).
Gradul de complexitate diferenţiază regiunile elementare (speciale) de cele complexe şi integrate.
Încercând să surprindă nivelul de dezvoltare, J. Friedmann (citat de G. Wackermann, 2002) distinge patru tipuri de regiuni: centrale (regiuni core), de tranziţie spre dezvoltare, regiuni-frontiere şi de tranziţie spre declin.
Orientarea studiilor actuale înspre domeniile riscurilor şi hazardelor, ca fenomene de maxim impact asupra omului, determină includerea între criteriile de regionare şi a gradului de vulnerabilitate a unităţilor teritoriale regionale. Astfel deosebim regiunile stabile, bine consolidate ca sisteme, de cele critice sau defavorizate.
Criteriile susmenţionate şi varietatea entităţilor pe care le definesc exemplifică revelator complexitatea fenomenului regional. La rândul său, ea explică atât nuanţarea extremă a demersurilor cât şi inevitabilele abateri de la filonul viguros al interpretărilor pertinente.

3.2. Regiunile omogene

Criteriul structurii s-a impus în raport cu celelalte, datorită faptului că el oferea posibilitatea decelării componentelor interne ale ansamblului regional, respectiv raporturile fizice şi condiţionările reciproce. Din acest punct de vedere, majoritatea geografilor converg înspre delimitarea a două tipuri de regiuni şi anume: omogene şi
polarizate, cărora André Dauphiné (1979) le asociază regiunile anizotropice.
Regiunile omogene reflectă, în semnificaţia lor, atât idealul acţiunii de regionare - de a delimita suprafeţe aflate într-un echilibru armonic în raport cu propria lor dinamică, dar şi cu spaţiile învecinate - cât şi necesitatea orientării demersurilor geografice înspre evidenţierea fenomenelor-etalon. Omogenitatea – răspândirea uniformă a masei, energiei şi intereselor într-un spaţiu conturat de ea însăşi - devine elementul definitoriu al entităţii în cauză.
Jaqueline Beaujeu-Garnier, citată după A. Dauphiné, 1979 deosebeşte trei forme ale omogenităţii şi anume:
• globală, când are loc o supraimpunere a activităţilor umane
unificatoare pe un cadru fizic omogen – spre exemplu, Delta Dunării;
• relativă, generată de acţiunea unui element care domină net celelalte – Amazonia;
• recurentă derivată din asocierea unităţilor elementare ce se aseamănă între ele - Alsacia.
Regiunile omogene pot avea o origine naturală, când elementele implicate (relief, climă, hidrografie, soluri, vegetaţie, faună) se suprapun spaţial perfect sau când un factor domină decisiv ceilalţi factori (cazul Amazoniei unde vegetaţia se detaşează net pe scara condiţionărilor). Regiunile omogene antropice corespund de obicei unei faze de tranziţie scurtă între două stări de heterogenitate.
Dintre proprietăţile sistemice ale regiunilor omogene se reţin echilibrul staţionar (generat de o dinamică extrem de lentă, cu fluxuri interne simetrice) şi puterea de adaptare slabă (orice dereglare în sistem fiind capabilă de distrugerea regiunii).
În concluzie, regiunea omogenă este un model spaţial ideal ce dispare prin transformare şi creşterea gradului de complexitate.

3.3. Regiunea polarizată

Sunt entităţi teritoriale ale căror vectori converg spre unul sau mai multe puncte de gravitaţie, aflate, la rândul lor în relaţii de conexiune (dependenţă, influenţă) reciprocă. Polarizarea, ca fenomen extrem de răspândit în mediul geografic, a fost întrevăzută încă de von Thunen care elaborează, în anul 1826, un prim model al interrelaţiilor spaţiale ce se nasc între punctul (centrul de gravitaţie) şi teritoriul limitrof. Modelul iniţial elaborat de von Thunen este ideal, presupunând o omogenitate perfectă a elementelor constituente.
Observând însă heterogenitatea acestora el revine cu modificări care ilustrează deformarea modelului primar în contextul intervenţiei unor factori perturbatori naturali (hidrografici, climatici, morfologici) sau antropici (prezenţa unor căi de transport sau a unor centre urbane satelite).
Mult mai cunoscut şi mai intens aplicat va fi însă modelul lui Walter Christaller, formulat ulterior, la peste un secol după precedentul, în 1933, model derivat din teoria locurilor centrale, intens aplicată şi mediatizată şi în zilele noastre. Pornind de la efectul gravitaţional al unui centru de putere, liniile de forţă ale teritoriului se dispun ierarhizat, de la nivelul superior (centrul atractor superior) la cel de minim potenţial.
Christaller menţionează nu numai ierarhia, după mărime a locurilor centrale, ci şi distanţele la care ele îşi manifestă influenţa, teritoriul şi populaţia pe care le polarizează.
Regiunea polarizată este, înainte de orice, un sistem spaţial, aşa cum o atesta prin modelul său von Thunen. La baza explicării fenomenului de polarizare se află trei concepte şi anume: inovarea, difuzia şi dominarea. Exemplele cele mai edificatoare le oferă industria a cărei afirmare într-un teritoriu dat poate îmbrăca, succesiv, semnificaţia tuturor conceptelor menţionate.
Regiunea polarizată prezintă o ierarhie funcţională pornind de la rolul fiecărui pol de atracţie în parte şi a ariei sale de gravitaţie. Ea are proprietăţi sistemice determinate de echilibrul dinamic instabil între intrările (input) şi ieşirile sale (output). Evoluţia sa este ireversibilă tinzând spre regiunea urbană considerată ca “faza ultimă (de evoluţie, n.n.) a unei regiuni polarizate” ( Dauphiné, A. 1979).
Ca urmare, regiunea polarizată, în viziunea autorului menţionat, este definită de un triplet strâns intercondiţionat: poli constituiţi în reţele în jurul cărora gravitează câmpurile. Preocupările recente se axează pe explicarea unor fenomene interne ale spaţiilor polarizate, cum ar fi raporturile dintre centru şi periferie. Centrul devine punctul de sprijin, coloana vertebrală a sistemului regional în vreme ce periferia reprezintă, concomitent,subsistemul dar şi oponentul său.

4. REGIUNILE GEOGRAFICE ALE ROMÂNIEI

Opera lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, elaborată în limba latină, în anul 1717, la cererea Academiei din Berlin, (dar publicată, în traducere germană, abia în 1769 la Hamburg) este considerată ca prima lucrare de Geografie Regională autohtonă. El delimitează astfel o regiune - Moldova vremii sale – ca entitate politică ale cărei trăsături fizice (relief, climat, hidrografie, vegetaţie, faună, resurse) le interfaţează permanent cu factorul antropic (analizat prin prisma răspândirii în teritoriu, structurii etnice, ocupaţiilor, obiceiurilor, organizării sociale). Lucrarea este însoţită şi de o hartă pe care sunt transpuse principalele elemente analizate.
Acceptând regiunea naturală, în vogă la vremea sa, ca un dat de necontestat, Simion Mehedinţi îi acordă în opera sa capitală Terra (1931) - veritabilă Biblie a geografiei româneşti - o atenţie limitată.

4.1. Geografia Regională în România.

George Vâlsan (1931) glosează asupra semnificaţiei noţiunii de regiune naturală, insistând asupra “caracterelor deosebitoare” şi a rolului lor în aplicarea principiului
“independenţei geografice”.
Contribuţiile cele mai consistente la definirea domeniului de investigaţie al Geografiei Regionale aduce, fără îndoială, Vintilă Mihăilescu (1964, 1968, 1970). Perspectiva abordării sale este largă şi profundă, vizând atât domeniul de studiu, metodele de cercetare, cât şi raporturile ei cu celelalte ramuri geografice (“opoziţia dintre Geografia generală şi Geografia regională nu-i justificată; ele sunt doar faze sau etape ale elaborării geografice”). În accepţiunea sa Geografia Generală este o ştiinţă a întregului planetar, în vreme ce Geografia Regională studiază părţile acestuia.
Există, la autorul susmenţionat, mai multe planuri ale disecării fenomenului regional, cel dintâi fiind definirea regiunii ca entitate geografică (“regiunea este un teritoriu cu aspect, structură şi funcţii specifice, deosebite de ale ţinuturilor vecine”). O mare atenţie acordă conţinutului acesteia, fapt care-i mijloceşte delimitarea regiunii geografice (definită de un conţinut complex, integral şi limite naturale), de regiunile naturale (cu un conţinut exclusiv natural şi limite asemănătoare) şi regiunile antropice (cu un conţinut exclusiv datorat prezenţei omului şi limite convenţionale: politice, administrative, economice etc).
De reţinut opinia conform căreia delimitarea regiunii trebuie să aibă la bază variaţia indicilor cantitativi ce definesc proprietăţile părţilor sale componente (H. Grumăzescu, 1968). Pentru Cornelia Grumăzescu (1970) orice regiune geografică este un complex teritorial funcţional unitar, cu fizionomie specifică, definit de trei factori: mediul, comunitatea şi substratul.
domeniului în cauză.
În profilul analizelor de tip regional se încadrează monografia RPR, urmată de
tratatul de Geografia României (vol. I-V), a cărui editare debutează în anul 1983 şi continuă şi actualmente.
Pentru Valeria Velcea (1988) regiunea rămâne o entitate teritorială funcţională, ceea ce apropie mult punctul său de vedere de interpretarea sistemică ce începuse să se contureze în perioada menţionată la nivel mondial.
În etapa actuală Ianoş, I. (1981, 1987, 1993, 2000) propune, iniţial, alegerea şi a altor criterii pentru regionare decât cele fizico-geografice. Unul dintre ele ar putea fi
individualizarea în funcţie de ierarhizarea reţelei de aşezări, respectiv prin evaluarea relaţiilor dintre acestea şi teritoriul aferent. Într-un astfel de context regiunea devine un spaţiu funcţional, polarizat.
Ulterior, autorul revine cu o contribuţie de mare consistenţă ideatică, regiunea fiind statuată ca cel mai complex sistem geografic,un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis, cu o structură disipativă ce posedă fluxuri de masă, energie şi informaţie proprii, ce-i permit autoorganizarea
Ca o contribuţie de recentă, menţionăm introducerea de către Cocean, P. a spaţiului mental ca un criteriu de maximă eficienţă în delimitarea unor regiuni geografice de mare viabilitate (“ţările”). Acelaşi autor realizează o tipologizare complexă a regiunilorgeografice, un model de abordare practică a studiilor regionale şi defineşte o nouă însuşire a sistemului teritorial regional: rezilienţa.

4.2. Regiunile geografice ale României

Acţiunea de delimitare a unităţilor geografice complexe ale României a avut la bază în principal criterii naturale, mai ales cele morfologice. Au fost, astfel, individualizate regiuni naturale, suprapuse marilor unităţi de relief şi delimitate în funcţie de structura şi fizionomia peisajului. Aşa au rezultat unităţi naturale de tipul
Carpaţii Orientali, Podişul Moldovei, Câmpia Română, Delta Dunării etc.
Uniformitatea fizico-geografică nu mai este o condiţie obligatorie a delimitării regiunii; ei i se substituie alte criterii centripete a vectorilor purtători de masă, energie şi interese, dinspre periferie spre centrul său, privit ca nucleu polarizator şi nu sub aspectul poziţiei geografice.
O regiune sistem funcţional poate include un teritoriu variat morfologic (munte-dealcâmpie), cu componente climatice, hidrologice, biogeografice extrem de nuanţate, dar care în plan economic şi social tinde să se afirme ca o entitate teritorială distinctă.
Pornind de la astfel de considerente P. Cocean în anul 2002 a propus o regionare de acest tip delimitând în cadrul României următoarele regiuni:
1. Moldova de nord-est; 2, Bucovina; 3, Maramureş-Chioar; 4. Bârlad; 5, Culoarul Siretului; 6, Bistriţa-Trotuş; 7, Someş-Mureş; 8, Transilvania de sud; 9, Munţii Apuseni; 10, Crişana; 11, Banat; 12, Haţeg-Poiana Ruscă; 13, Oltenia de nord; 14, Oltenia de sud; 15, Muntenia de nord-vest; 16, Metropolitană;17, Curbura; 18, Bărăgan; 19, Dunărea de Jos; 20, Dobrogea; 21, Delta Dunării (după P.Cocean şi colab. 2003, cu modificări).
Majoritatea absolută a unităţilor delimitate întrunesc criteriile sistemelor funcţionale:
- gravitaţia centripetă spre poli, axe sau fâşii;
- prezenţa unei baze de susţinere proprii, cât maidiversificată;
- fluenţa internă a vectorilor purtători de masă şi energie;
- un spaţiu mental cu trăsături particulare.

Bibliografie selectivă

1. Cantemir, D. (1973), Descrierea Moldovei, Editura Academiei Române, Bucureşti.
2. Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Ediţia a II-a, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Grumăzescu, Cornelia (1970), Opinii privind aplicarea teoriei sistemului în geografia
modernă, SCGGG, XVII, 2.
4. Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică,
Bucureşti.
5. Mehedinţi, S. (1931), Terra, I-II, Bucureşti.
6. Mihăilescu, V. (1968 ), Geografie teoretică, Editura Academiei RS România
7. x x x (1983-2005), Geografia României (vol. I-V), Editura Academiei, Bucureşti.









5. MOLDOVA DE NORD-EST

5.1. Baza naturală de susţinere
- Relief jos, de câmpie, cu asociere de dealuri şi lunci
- Exprimare tipică a climatului est european.
- Acumulările hidrografice ale iazurilor individualizează regiunea.

Moldova de nord-est include, în primul rând, unitatea naturală Câmpia Moldovei şi versanţii estici ai culmii deluroase Bour-Dealu Mare, aparţinătoare fizico-geografic de Podişul Sucevei. Fundamentul regiunii aparţine Platformei Moldoveneşti, de vârstă precambriană, cu rocile cristaline dure, intens metamorfozate acoperite de depozite mezozoice, neozoice şi cuaternare groase.
Relieful său este constituit dintr-o vastă depresiune (de unde şi numele frecvent al unităţii de Depresiunea Jijiei, topic preluat de la reţeaua hidrografică ce o drenează) deschisă spre valea Prutului sub forma unui amfiteatru larg, cu linii ondulate şi altitudinea medie de cca 150 m. Înălţimile dealurilor care o compun depăşesc rareori 200 m (Dealul Cozancea, 265 m) dintre fenomenele geomorfologice cele mai însemnate fiind alunecările de teren şi torenţii dezvoltaţi în
depozitele sedimentare moi din substrat. Spre sud se dezvoltă marea cuestă a Coastei Iaşilor suprapusă versantului nordic al Podişului Bârladului. Spre nord flancul depresiunii este format din Dealul Ibăneşti, orientat est-vest, ale cărui înălţimi descresc spre răsărit. Luncile largi ale Prutului, Jijiei sau Bahluiului imprimă reliefului un aspect de maturitate avansată şi pretabilitate ridicată în raporturile cu factorul antropic.
Trăsăturile aride ale climatului înscriu unitatea în cea mai tipică arie de manifestare a continentalismului de influenţa estică şi nord-estică. Temperaturile medii ale lunii ianuarie ajung la -4ºC, iar precipitaţiile scad frecvent sub 400 mm. Crivăţul este o prezenţă specifică în anotimpul rece. Verile sunt călduroase. Partea vestică, a dealurilor ce mărginesc Culoarul Siretului, este afectată de influenţele scandinavo-baltice, cu un climat mai răcoros şi mai umed.
Caracteristicile regimului precipitaţiilor, îndeosebi, se resimt în modul de organizare al reţelelor hidrografice. Câmpia este străbătută, pe direcţia nord-vest – sud-est de Jijia cu afluenţii ei Bahluiul şi Sitna. Başeul este tributar direct Prutului, colector ce se
înserează la marginea estică a regiunii. Datorită cantităţilor reduse de precipitaţii şi evaporaţiei puternice, în anotimpul estival numeroase râuri mici, cu un potenţial de scurgere redus, seacă. Din această cauză Câmpia Moldovei este înţesată de iazuri (Săveni, Dracşani) ce stochează apa necesară habitatelor umane, pentru pescuit şi irigaţii. Iazurile sunt un element de puternică specificitate a peisajului regional. Pentru scopuri complexe, inclusiv hidroenergetice, a fost construit, în colaborare cu Republica Moldova, lacul de la Stânca-Costeşti, pe Prut. Apele subterane sunt localizate la baza formaţiunilor friabile, la adâncimi de 3-10 m, cele mai importante acumulări fiind în lunca aluvionară a Prutului. Bilanţul hidrologic deficitar şi rezervele limitate de ape subterane au impus rezolvarea alimentării cu apă a principalului centru polarizator, Iaşul, prin aducţiune, din conul aluvionar de la Timişeşti, din Culoarul Siretului.
Biogeografic, Moldova de nord-est aparţine subregiunii ponticocentral- asiatică definită de peisajul stepic şi silvostepic. Gramineele (Festuca, Stipa) le regăsim în compoziţia pajiştilor naturale, iar stejarul pufos şi pedunculat în pâlcurile de pădure intercalate. În luncile Prutului şi Jijiei apar zăvoaie cu sălcii, plopi, arini, papură. Rozătoarele, alături de iepuri, vulpi, mistreţi animă peisajul.
Resursele subsolului sunt aproape inexistente, exceptând nisipul cuarţos de la Miorcani, utilizat în industria sticlei, pietrişurile şi nisipurile din luncile râurilor exploatate în balastiere.
Un rol major revine, ca urmare, terenurilor agricole extinse ce pot fi valorificate
pentru diverse culturi sau, în zonele colinare, plantaţii de pomi fructiferi sau viţa de vie. Solurile aluvionare fertile ale luncilor stimulează practicarea legumiculturii. Extensiunea largă a fondului funciar agricol s-a realizat în detrimentul suprafeţelor împădurite, în consecinţă resursele forestiere sunt extrem de limitate.
Importante sunt obiectivele turistice naturale şi antropice (iazurile, apele minerale de la Strunga, fauna piscicolă şi cinegetică; bisericile, mănăstirile, muzeele, casele memoriale, palatele (Iaşi, Botoşani, Ruginoasa),obiceiurile şi folclorul zonelor etnografice Iaşi şi Botoşani.

5.2. Componenta antropică a sistemului regional

- Un rezervor demografic pentru regiunile cu bilanţ negativ al populaţiei din
sud-vestul ţării.
- Iaşiul – principal centru polarizator regional şi interregional.

Din punct de vedere antropic, regiunea Moldovei de nord-est se constituie într-un veritabil rezervor de populaţie datorită sporului natural din ultimele decenii ce a asigurat, la nivel naţional, echilibrul periclitat de comportamentul demografic restrictiv al populaţiei din sud-vestul ţării. Natalitatea depăşeşte mortalitatea chiar şi în anii tranziţiei fapt repercutat însă şi în mărimea fluxului migratoriu spre alte regiuni din ţară sau alte ţări din vestul Europei, în vederea asigurării unui loc de muncă. Predomină populaţia rurală, ocupată în sectorul primar, de naţionalitate română, ortodoxă. Este în creştere inclusiv prin exod rural, populaţia urbană a oraşelor Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Târgu Frumos, Săveni, Darabani.
Aşezările rurale aparţin grupei satelor mari şi mijlocii, cu structură răsfirată sau compactă, amplasate lângă apele curgătoare, iazuri, de-a lungul căilor de acces. Funcţiile lor sunt agricole, cu o serie de specializări în cultura cerealelor, viticultură (zona Cotnari), pomicultură (Dealu Mare-Hârlău), legumicultură, agricultură mixtă.
Centrul polarizator rămâne oraşul Iaşi (348 707 locuitori),datorită potenţialului său poziţional, la răscrucea unor drumuri comerciale, inclusiv spre vechea provincie geografico-istorică a României antebelice – Basarabia. Funcţia de capitală a statului
Moldova deţinută înainte de 1859, de regiune şi judeţ după unirea Principatelor, i-a asigurat atribute sporite de ordin administrativ şi cultural (aici a luat fiinţă, în 1864 cea mai veche universitate modernă din ţară), urmate de cele economice materializate în concentrarea unor ramuri industriale (construcţia de maşini, industria lemnului, alimentară, textilă etc. Este în afirmare aria de polarizare secundară a oraşului Botoşani (126 628.locuitori) stimulată de funcţia de reşedinţă judeţeană pe care o deţine începând din 1968. Dezvoltarea industriei prelucrătoare, asociată diversificării serviciilor publice a generat o interrelaţie tot mai strânsă cu propriul hinterland ceea ce a contribuit la creşterea rolului său atractor. Celelalte centre urbane ale regiunii (Dorohoi, Târgu Frumos, Săveni, Darabani) fac parte din grupa oraşelor mici (sub 50 000 locuitori) şi au un profil în care funcţia industrială se asociază cu cea agricolă şi de servicii.

5.3. Repere economice
- a treia regiune ca importanţă agricolă
- Industrie prelucrătoare în restructurare, dezvoltată pe baza materiilor prime alohtone
- Turism cultural
- Căi de transport variate cu conexiuni spre Republica Moldova.

Economia Câmpiei Moldovei este mixtă, agricultura şi industria, dezvoltându-se pe coordonate proprii.
Solurile cernoziomice bine structurate asigură condiţii prielnice culturii plantelor (grâu, porumb, sfeclă de zahăr, în pentru ulei, soia, plante furajere). În zona dealurilor s-au dezvoltat, încă din evul mediu podgorii, cele de la Cotnari şi Hârlău fiind cunoscute prin calitatea vinurilor produse atât în ţară, cât şi peste hotare. Mai recent s-a extins cultura pomilor fructiferi, în special măr, livezile ocupând partea vestică, mai înaltă a teritoriului. Creşterea animalelor însoţeşte permanent cultura plantelor, raporturile între cele două ramuri fiind dictate de tradiţii şi condiţiile locale de sol şi relief. Se cresc ovine din rasa karakul, în care Moldova de nord-est şi regiunea Bârladului prezintă o veritabilă specializare, bovine, porcine şi păsări. Din punct de vedere al importanţei agricole, regiunea se situează pe locul trei în ţară în urma Câmpiei Române şi a Câmpiei de Vest.
Industria, exceptând municipiul Iaşi, este de dată relativ recentă, teritoriul fiind unul dintre cele mai slab industrializate din România până la al doilea război mondial. Producţia de energie electrică este asigurată în termocentralele din Iaşi şi Botoşani, iar la Stânca-Costeşti se produce hidroenergie (în colaborare cu Republica
Moldova). Industria metalurgică este simbolic reprezentată în Iaşi (Teprom) în vreme ce industria constructoare de maşini produce la Botoşani maşini agricole. Electronice şi electrotehnice se fabrică la Iaşi şi Botoşani. La Dorohoi se produc corpuri pentru iluminat. Industria alimentară şi textilă are printre produse zahărul (la Bucecea, lângă Botoşani), uleiul (la Iaşi), vinificaţie (Cotnari), lactate, morărit şi panificaţie la (Iaşi şi Botoşani), confecţii, tricotaje (Iaşi, Botoşani). La Iaşi funcţionează o fabrică de medicamente.
Turismul relevă un potenţial antropic dominant, cel natural rezumându-se la elemente de natură hidrografică (lacul deacumulare de pe Prut, iazurile din Câmpia Moldovei, apele minerale de la Strunga, Răducăneni şi Nicolina). Între obiectivele de mare atracţie amintim bisericile şi mănăstirile din Iaşi (Trei Ierarhi, Mitropolia, Galata, Golia), Botoşani (Uspenia, Sf. Nicolae Popăuţi),Dorohoi (Sf. Nicolae, ctitorită de Ştefan cel Mare), casele memoriale, Palatul Culturii, Parcul Copou din Iaşi, palatul lui Cuza de la Ruginoasa etc. Infrastructura sa are ca baze principale hotelurile din Iaşi şi Botoşani, precum şi dotările singurei staţiuni din regiune, Strunga.
Transporturile asigură vehicularea persoanelor şi mărfurilor pe şoselele naţionale Târgu Frumos-Iaşi-Ungheni; Iaşi – Botoşani, pe drumurile judeţene şi comunale aflate însă într-un grad de modernizare insuficient. Un rol major prin intensificarea traficului revine şoselei internaţionale Târgu Frumos-Iaşi-Ungheni pe care se realizează o mare parte a traficului spre Republica Moldova, dată fiind poziţia pe aceeaşi axă a oraşelor reprezentative ale celor două teritorii despărţite de Prut, Iaşul şi Chişinăul.
Transportul feroviar este servit, în primul rând, de calea ferată Paşcani-Târgu Frumos-Iaşi, şi ea cu legătură spre reţeaua feroviară spre Republica Moldova, dar şi spre magistrala feroviară Bucureşti- Paşcani-Siret cu conexiune spre Ucraina, respectiv spre Transilvania, grefată pe Culoarul Siretului.
A doua cale ferată importantă ajunge tot la Iaşi, după ce străbate Podişul Bârladului
venind dinspre sud, iar legătura directă cu Botoşaniul este asigurată de un tronson feroviar ce străbate zona centrală a regiunii.Aeroportul din Iaşi facilitează transportul aerian de persoane, având legături cu capitala, dar şi cu Chişinăul sau cu alte oraşe din centrul şi sudul Europei. Infrastructura de transport rămâne însă, per total, la
un standard redus sub aspectul modernizării.

Bibliografie selectivă
1. Băcăuanu, V. (1968), Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic,
Editura Academiei, Bucureşti.
2. Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică Maria, Ungureanu, Al,
Chiriac, D. (1980), Podişul Moldovei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
3. Ungureanu (1993), Geografia Podişurilor şi Câmpiilor României,
Editura Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.

6. BUCOVINA

- Regiune cu pronunţat caracter istoric şi cultural.
- Varietate morfologică: munţi, podişuri, depresiuni,culoare pe vale
- Patrimoniul turistic natural şi antropic de excepţie
- Populare veche, densă, cu spor natural superior
mediei pe ţară.
- Predominarea oraşelor mici şi mijlocii, polarizate de Suceava.
- Unul din polii turistici majori ai României

6.1. Baza naturală de susţinere
Bucovina este o regiune cu un caracter determinant istoric, dar care se circumscrie unui teritoriu polarizat de un singur centru major, care este municipiul Suceava, fără praguri şi disfuncţii în desfăşurarea vectorilor de forţă, astfel încât alcătuieşte şi astăzi un sistem viabil. Dacă există, totuşi, o discontinuitate ea se datorează circumstanţelor geopolitice, partea nordică a Bucovinei, cu cel mai important centru urban al acestei provincii istorice româneşti, oraşul Cernăuţi, fiind anexată de URSS şi revenind actualmente Ucrainei.
Baza de susţinere a sistemului teritorial este compusă dintr-un relief variat în care munţii, podişul şi depresiunile generează un peisaj cu numeroase posibilităţi de interacţionare cu factorul antropic. Aceasta datorită anumitor particularităţi morfologice (văi largi şi depresiuni extinse, culmi aplatizate, versanţi domoli) ce ridică
indicele de favorabilitate al utilizării terenurilor.
Astfel, rama vestică a regiunii se suprapune culmii munţilor Maramureşului şi Suhardului, respectiv versantului estic al Munţilor Rodnei şi cel nordic al Călimanilor, alinia ment montan cu rol de limită tranşantă spre regiunile învecinate de la vest. Structurile cristaline vechi ale primelor trei masive şi vulcanismul intens al
Călimanilor explică altitudinile ridicate (2 305 m în Pietrosul Rodnei sau 2 100 m în Pietrosul Călimanilor) aflate la originea etajării biopedogeografice complexe (de la pădurile de foioase la pajiştile alpine, de la argiluvisolurile depresiunilor la solurile brune acide alpine sau litosolurile crestelor şi culmilor înalte). Aici este cuibărită
Depresiunea Dornelor, un spaţiu de tip „ţară” cu o veche populare şi cultură materială şi spirituală. A doua treaptă de relief montan, de mai joasă altitudine, este cea a obcinelor (Obcina Mestecănişului, Obcina Feredeu şi Obcina Mare), culmi domoale a căror înălţime, aidoma unor trepte, scade de la vest (1588 m în Vf. Lucina) la est(460 m la Păltinoasa). Adaptarea reliefului la structură a generat culmi de tip jurasian, separate de culoarele largi ale Moldovei, Moldoviţei şi Humorului. Obcinele răspund generos atributele munţilor destinaţi unei umanizări intense. Ele străjuiesc, în partea sudică, Depresiunea Câmpulung, de formă alungită şi dens
populată. Spre aceeaşi unitate gravitează şi cele două masive situateîn grupa Centrală a Carpaţilor Orientali, Giumalăul şi Rarăul a căror funcţie peisagistică şi atractivitate turistică este recunoscută. Spre est se desfăşoară Podişul Sucevei, cu altitudini de 450- 600 m, sculptat în depozite sarmaţiene, nivelat şi fragmentat în plan
minor, în perimetrul căruia, pe Valea Sucevei s-a individualizat, prin eroziune fluviatilă, Depresiunea Rădăuţi. Culmile acestuia, orientate predilect pe direcţia nord-vest-sud-est ( Dealul Ciungi, 689 m; Dealul Boiştea, Dealul Dragomirnei) trec frecvent în platouri structurale monoclinale cu o fragmentare redusă, ceea ce le ridică indicele de utilizare agricolă. Pe frontul cuestelor s-au grefat organisme torenţiale şi alunecări de teren favorizate de prezenţa rocilor moi (argile, nisipuri).
Particularităţile climatice sunt determinate de cele două trepte majore de relief, munţii şi podişul de orientarea nord-sud a principalelor culmi şi de influenţa scandinavo-baltică ce afectează îndeosebi părţile mai joase. Rezultă un climat răcoros şi umed, cu zăpezi bogate şi vânturi din direcţianord - nord-est. Pe culmile înalte ale munţilor din vest temperaturile medii anuale sunt negative, în obcine se înscriu între 2-6°C, iar în podiş între 6-8°C. Precipitaţiile scad din zona montană (1 000 mm anual) la cea de podiş (500-700 mm), stratul de zăpadă persistând 3- 4 luni anual. În Depresiunea Rădăuţi se înregistrează frecvente inversiuni termice.
Reţeaua hidrografică este relativ densă, Siretul, ce traversează sectorul estic al Podişului Sucevei printr-un culoar morfologic unic în România ca dezvoltare, colectând prin afluenţii săi, Suceava şi Moldova, întregul drenaj de suprafaţă al sistemului teritorial. Depresiunea Dornelor este traversată de Bistriţa, afluent pe
care Siretul îl primeşte în afara regiunii de faţă.
Fondul biogeografic este compus, în Podişul Sucevei, din păduri de foioase (făgete), în amestec cu carpen, arţar, tei, stejar etc., intens exploatate antropic. În Obcinele Bucovinei şi munţii susmenţionaţi etajarea vegetaţiei este evidentă, foioasele fiind urmate de o fâşie de amestec, respectiv de conifere compacte de molid şi brad. La peste 1 650 m altitudine se dezvoltă etajul subalpin cu jneapăn şi ienupăr, iar deasupra acestuia pajiştile alpine veritabile. Suprafeţele împădurite depăşesc valorile atinse în alte masive carpatice, ceea ce conferă regiunii o resursă în plus. Fauna este bogată. Ursul, cerbul, căpriorul, mistreţul, jderul, râsul, cocoşul
de mesteacăn ridică indicele de atractivitate al fondurilor de vânătoare din principalele masive montane.
Solurile aparţin, predominant, clasei spodosolurilor, cu podzoluri variate structural. Cambisolurile şi solurile gleice acoperă terenurile mai joase, respectiv cele intens umectate.
Pe lângă resursele forestiere importante, terenurile agricole relativ extinse, economia regiunii se sprijină pe zăcămintele de neferoase din zona Leşu Ursului şi Tarniţa, pe cele de substanţe radioactive de la Crucea, pe rezervele de sare exploatate la Cacica.
O valoare remarcabilă o are însă patrimoniul turistic, Bucovina putând fi catalogată ca al treilea pol turistic al României după Litoral şi Delta Dunării. Bisericile cu fresce exterioare de la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Humor sau Arbore
sunt incluse în repertoriul monumentelor artei universale. Lor li se adaugă alte numeroase mănăstiri sau biserici (Dragomirna, Probota, Solca), Cetatea Sucevei, statui, muzee, valori etnografice specifice. În Depresiunea Dornelor se află acvifere cu ape minerale, iar climatul munţilor înalţi este favorabil derulării agrementului hivernal. Relieful pitoresc al munţilor Rarău, Rodna, Suhard sau Călimani motivează
amenajări turistice de perspectivă, turismul cinegetic şi piscicol completând oferta regiunii.

6.2. Componenta antropică a sistemului regional


Densitatea populaţiei atinge valori mari (100-150 locuitori/km²) în culoarul Sucevei, Depresiunea Rădăuţi, partea centrală a Depresiunii Dornelor. Ea scade sub 50 locuitori/km² în nordul Podişului Sucevei şi în zona muntoasă. În balanţa demografică pe medii de viaţă, predomină populaţia rurală al cărei spor natural se menţine şi actualmente peste valorile medii ale ţării (regiunea se ataşează Moldovei de nord-est în ceea ce am putea numi „rezervorul demografic” al României). Structura etnică confirmă majoritatea covârşitoare a românilor, între minorităţile naţionale cei mai numeroşi sunt ucrainenii.
Dinamica teritorială s-a atenuat sub aspectul migraţiei sat-oraş, datorită pierderii locurilor de muncă din industrie şi creşterii şomajului, În schimb a apărut migraţia internaţională pentru muncă, cu deplasarea populaţiei tinere, preponderent bărbătească în ţari din centrul, sudul sau vestul Europei. Îmbătrânirea populaţiei este
şi aici un proces în derulare, cu valori mult inferioare altor regiuni ale ţării.
Sub aspectul habitatelor, întâlnim un rural bine consolidat, constituit însă din sate mici, sub 500 locuitori, şi mijlocii (500-1500 locuitori). Ca amplasare, vetrele acestora valorifică oportunităţile luncilor şi teraselor, a microdepresiunilor sau versanţilor cu
declivitate redusă.
Profilul economic este extrem de nuanţat. Predomină satele agricole, în care creşterea animalelor (covârşitoareîn zona montană şi a Obcinelor) se împleteşte cu cultura plantelor (învestul Podişului Sucevei) sau tinde spre o specializare (sate
pomicole, în est). Frecvent apare profilul economic mixt, unde agriculturii i se ataşează funcţia industrială (Dolhasca, Marginea, Baia, Şaru Dornei, Iacobeni).
Aşezările urbane aparţin, cu excepţia Sucevei (117 214 locuitori), oraşelor mici şi mijlocii. Ele sunt polarizate de fosta capitală a statului medieval Moldova, oraş care, şi din motive fizicogeografice, reuşeşte să se constituie într-un centru atractor unic, de mare viabilitate pentru întregul spaţiu regional. Ca centre de ordinul
secundar, se instituie Vatra Dornei, Rădăuţi şi Fălticeni. Alte oraşe sunt Câmpulung Moldovenesc, Siret şi Solca. Activităţile industriale, axate în general pe valorificarea materiilor prime locale, definesc funcţiile oraşelor, pentru cele mici intervenind şi profilul industrial-agricol. Vatra Dornei afişează o importantă funcţie turistică.

6.3. Economia regiunii.
Economia Bucovinei are ca ramură de îndelungată tradiţie agricultura, creşterea animalelor caracterizând teritoriul pastoral din munţi şi Obcine, iar cultura plantelor partea estică şi sud-estică a Podişului Sucevei. În depresiunile Rădăuţi sau Câmpulung Moldovenesc cele două ramuri coexistă. Condiţiile de sol şi climă au
orientat cultura plantelor spre anumite culturi cum ar fi cea a cartofului, sfeclei de zahăr, în pentru fuior sau cânepă. Se cultivă, cu randamente mai scăzute, dar pe suprafeţe notabile, porumbul, grâul, orzul. Partea sudică a podişului (zona Fălticeni-Rădăşeni) întruneşte cerinţele ecologice ale dezvoltării pomiculturii (măr, cireş, vişin),
livezile fiind însă afectate de mutaţiile produse în domeniu după anul 1990. În cadrul şeptelului s-a pus accent pe creşterea bovinelor (rasele Pinzgau şi Simmental), densitatea acestora în teritoriu atingând valori superioare. În zona montană predomină creşterea oilor, iar în Obcine, pe lângă celelalte specii de animale, cea a cailor (cunoscuta herghelie de la Lucina).
Industria este, comparativ cu alte regiuni ale ţării, mai puţin dezvoltată Excepţie face prelucrarea lemnului – celuloză, hârtie,ambalaje, mobilă- (Suceava, Rădăuţi, Fălticeni, Cacica, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc). Industria textilă valorifică lâna, inul şi cânepa produse în regiune, iar cea alimentară cerealele (morărit şi panificaţie), carnea sau laptele (Suceava, Vatra Dornei).
Suceava a devenit şi un centru al construcţiei de maşini (maşini unelte), sticlei, industriei chimice etc.
Turismul tinde să devanseze celelalte două ramuri, mai ales în contextul reculului evident suferit de acestea în ultimii ani. Deşi impactul tranziţiei a fost resimţit şi în domeniul în cauză, redresarea este mai rapidă şi mai facilă. Turismul cultural focalizat pe obiectivele religioase şi istorice ale Bucovinei (Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa,Dragomirna, Probota, Humor, Arbore, cele din Suceava şi Rădăuţi)
are o evoluţie ascendentă, iar revenirea staţiunii Vatra Dornei în rândul bazelor turistice curative şi de agrement hivernal de importanţă naţională este în curs de realizare. Un rol important îl joacă turismul rural stimulat de infrastructura calitativ superioară a aşezărilor bucovinene, în special cele din Ţara Dornelor.
Reţeaua căilor de transport asociază magistrala este-vest a României (Iaşi-Suceava-Vatra Dornei -Cluj Napoca-Oradea) cu şoseaua ce o însoţeşte. Aeroportul din Suceava stimulează circulaţia turistică sau de afaceri. Calitatea acestei infrastructuri este însă deficitară. Construirea autostrăzii Cluj Napoca-Vatra Dornei-Suceava – Iaşi este imperios necesară, ca şi dublarea şi electrificarea căii ferate menţionate. De asemenea, dotările şi aria de servire a aeroportului din Suceava (îndeosebi în plan internaţional) trebuie reconsiderate în sensul optimizării lor.
Prin trăsăturile relevate anterior, Bucovina apare ca un sistem teritorial bine structurat, suprapus unui spaţiu mental cu însuşiri distilate şi perfecţionate în timp istoric. Fluxurile materiale şi energetice sunt orientate dinspre munte spre zona mai joasă de podiş, pe văile Sucevei şi Moldovei Optimizarea funcţională a acestui
sistem depinde în primul rând de modernizarea infrastructurilor de acces şi comunicare, precum şi de valorificarea competitivă a elementelor sale de specificitate (agricolă, turistică, industrială).
Destinderea relaţiilor cu Ucraina va oferi sistemului menţionat largi posibilităţi de afirmare transfrontalieră, prin intensificarea relaţiilor cu partea nordică a vechiului sistem teritorial bucovinean.

Bibliografie selectivă
1. Barbu N. (1976), Obcinele Bucovinei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
2. Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică Maria, Ungureanu, Al,
Chiriac, D. (1980), Podişul Moldovei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
3. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
4. Ungureanu (1993), Geografia Podişurilor şi Câmpiilor României,
Editura Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.




7. MARAMUREŞ-CHIOAR
- Relieful regiunii este alcătuit dintr-o succesiune de vetre depresionare în care
s-au format entităţi de tip „ţară”. şi masive muntoase intercalate sau limitrofe acestora
- Resursele subsolului înscriu regiunea Maramureş-Chioar printre cele mai bogate în substanţe nemetalifere
- Agricultură tradiţională, predominant de subzistenţă.
- Industria valorifică materiile prime locale:minereuri neferoase, lemn, lana
- Turism polivalent (recreativ, cultural, curativ, rural).
- reţea de transport deficitară în special din punct de vedere calitativ

7.1. Baza naturală de susţinere
Cuprinde teritorii centrate pe Depresiunea Maramureşului, o vastă cuvetă de baraj vulcanic desfăşurată la sud şi nord de Tisa, râu ce devine, din punct de vedere morfologic şi hidrografic, axa de referinţă, de gravitaţie a geosistemului, dar şi linia de fragmentare a sistemului teritorial al Maramureşului istoric în două părţi gemene prin frontiera instaurată de-a lungul său între România şi Ucraina. În context transfrontalier sau al unei Europe unite, a regiunilor, Maramureşul poate deveni o entitate sistemică de sine stătătoare, în care toate criteriile regionării geografice actuale s-ar regăsi plenar. În aşteptarea acelui moment, râul Tisa devine o limită nordică a unui sistem funcţional ce-şi extinde, nu fără disfuncţii, limitele spre vest şi
sud-vest, înglobând în totalitate segmentul nordic al lanţului vulcanic, respectiv masivele Oaş-Gutâi-Ţibleş, precum şi depresiunile Lăpuş („Ţara Lăpuşului”), Baia Mare şi Oaş („Ţara Oaşului”).
Relieful regiunii este alcătuit dintr-o succesiune de vetre depresionare şi masive muntoase intercalate sau limitrofe acestora.
Mai extinsă este Depresiunea Maramureşului, cu altitudini de 600-800 m, străbătută de la sud la nord de afluenţii Tisei, Vişeul şi Iza. Intre cele două râuri se intercalează un anticlinal salifer ce se continuă şi la nord de Tisa, cu exploatări vechi de sare şi lacuri antropo-saline. La est depresiunea este mărginită de versanţii Munţilor Maramureş (1 957 m în Vârful Farcău), un masiv cu forme glaciare (circuri) şi periglaciare, cu un domeniu forestier şi pastoral extins, cu zăcăminte nemetalifere şi faună cinegetică bogată. Spre miazăzi se etalează versantul abrupt al Munţilor Rodnei (2 303 m în Vârful Pietrosu), unde rocile cristaline paleozoice au conservat circuri şi văi glaciare, iar în calcarele eocene a fost sculptată Peştera Izvorul Albastru al Izei.
Grupa vulcanică nordică a Carpaţilor Orientali începe cu Munţii Oaşului, recunoscuţi prin măgurile vulcanice şi platourile de lavă, continuă cu Munţii Gutâi (1 443 m) cu celebrul dyk al Crestei Cocoşului, şi Munţii Ţibleşului (1 839 m), aceştia din urmă
remarcându-se prin magmatismul intruziv lipsit de cratere sau curgeri de lave.
Depresiunea Lăpuşului se sprijină, la nord – nord-est pe masivele vulcanice izolate (numite adesea Munţii Lăpuşului) diseminate între Ţibleş şi Gutâi, iar spre vest pe Culmea Breaza. Măguri vulcanice şi cristaline aparţinând, cele din urmă, jugului
intracarpatic (Şatra, Şătriţa, Preluca, Prisnel) o separa de Depresiunea Baia Mare, unde este localizat centrul polarizator principal al unităţii. Cu deschidere largă spre vest, în versantul apusean al Munţilor Oaş se dezvoltă aria depresionară omonimă, cu o specificitate de ordin antropic deosebită.
Poziţia geografică şi treptele de relief dictează trăsăturile de ansamblu ale climei. În depresiuni şi în masivele vulcanice de moderată altitudine temperaturile medii anuale se încadrează între 6- 8ºC. În schimb în munţii Rodnei sau Ţibleşului ele scad la 1-3ºC. Influenţa oceanică vestică şi rolul de baraj orografic exercitat de
munţii vulcanice determină precipitaţii bogate, de peste 800-1000 mm anual. Durata menţinerii stratului de zăpadă pe versanţii nordici ai masivelor muntoase ajunge la 5 luni ceea ce favorizează practicarea agrementului bazat pe practicarea sporturilor de iarnă.
Reţeaua hidrografică este tributară în exclusivitate Tisei care, pe o lungime de 60 km, urmează frontiera nordică a ţării. Vişeul şi Iza drenează spaţiul depresionar maramureşean, Turul se organizează pe versantul vestic al Munţilor Oaş şi străbate, pe direcţia est-vest, Depresiunea Oaş. Lăpuşul, ca afluent al Someşului, traversează depresiunea cu acelaşi nume pe care o părăseşte prin defileul
epigenetic de la Răzoare. O importanţă majoră pentru economia regiunii o pot avea
apele minerale aparţinând extremităţii nordice a aureolei mofetice a Carpaţilor Orientali. Izvoare cu debite variabile apar la Săpânţa, Coştiui, Ocna Şugatag, Băile Borşa, Târlişua, Fiad, Stoiceni, Cărbunari, Băile Puturoasa, Valea Măriei, Bixad. În exploatările miniere din zona Baia Mare au fost interceptate strate acvifere termalizate. La Ocna Şugatag şi Coştiui în urma exploatării îndelungate a sării s-au format lacuri sărate. În Munţii Rodnei circurile glaciare găzduiesc lacuri de aceeaşi origine (Lala Mare, Lala Mică, Iezerul Pietrosu, Buhăescu). Lacuri de tasare nIvală apar şi în Munţii Maramureşului şi Ţibleş (Vindirel şi Tăul din Măgura Neagră). Pentru alimentarea cu apă a municipiului Baia Mare a fost construit barajul şi lacul de acumulare de pe Firiza. Un lac asemănător este cel de la Călineşti Oaş.
Etajele de vegetaţie se succed regulat, de la stejărişele de la poalele Munţilor Oaş la făgetele compacte din Gutâi sau Ţibleş şi până la răşinoasele dispuse sub forma unui brâu la peste 1 200 m altitudine. În munţii Rodnei, Maramureşului şi Ţibleşului se dezvoltă, între 1 400-1 500 o densă vegetaţie subalpină de jnepeni şi ienuperi, urmată de stepa rece, săracă în specii a pajiştilor alpine. Un caz aparte îl constituie Masivul Hudin (1 611 m) aflat la extremitatea vestică a Ţibleşului unde, la peste 1500 m, nu apar pajişti alpine, iar vegetaţia forestieră se degradează datorită vânturilor puternice într-o asociaţie de arbori de talie mică şi o conformaţie arbustivă. În Depresiunea Baia Mare, datorită climatului de adăpost şi-a găsit biotopul preferat castanul dulce, o specie submediteraneană. Fauna sălbatecă este bogată şi variată în specii. Pădurile de foioase sunt populate cu mistreţ, pisică sălbatecă, viezure, căprior, lup, vulpe, iar cele de răşinoase abundă în cerb sau urs. În Munţii Maramureşului este prezent cocoşul de munte, iar în apele Tisei, Vişeului sau Vaserului vieţuieşte lostriţa.
Substratul edafic relevă o etajare corelată cu altitudinea şi vegetaţia. La baza versanţilor muntoşi şi în depresiuni argiluvisoluri cenuşii şi brun roşcate, urmate de cambisoluri brune şi brune acide, iar la altitudini superioare de podzoluri, soluri brune acide alpine sau regosoluri. În lunci sunt frecvente solurile aluvionare, iar în
depresiunile joase lăcoviştile.
Resursele subsolului înscriu regiunea Maramureş-Chioar printre cele mai bogate în substanţe nemetalifere (plumb, cupru, zinc, aur, argint) cantonate în minereuri complexe exploatate în masivele lanţului vulcanic, dar şi la Baia Borşa sau Toroiaga. Structurile diapire ale Depresiunii Maramureşului au asigurat secole la rând sarea necesară aşezărilor bazinului panonic, astăzi exploatările fiind sistate. La Răzoare se exploatează mangan. Calcarele comune, andezitul, pietrişurile şi nisipurile sunt folosite în construcţii. Fondul forestier extins, fauna cinegetică şi piscicolă, obiectivele turistice naturale şi antropice extrem de variate structural etc., întregesc premisele unei dezvoltări economice diversificată

7.2. Componenta demografică şi de habitat
Demografic regiunea se înscrie în categoria teritoriilor cu spor natural, natalitatea surmontând tendinţa de îmbătrânire a populaţiei şi creşterea mortalităţii. El este mai pronunţat în mediul rural şi tinde spre zero în cel urban. Sub raport etnic pe lângă românii majoritari vieţuiesc maghiari, ucraineni, germani, evrei.
Este cunoscută migraţia pentru muncă a maramureşenilor şi oşenilor încă din primele decenii ale secolului trecut, ea atinge valori deosebit de mari după 1990. Ţinta migraţiilor o reprezintă ţările europene (Italia, Franţa, Spania, Germania), dar
există fluxuri, în special din Ţara Oaşului şi spre SUA sau Canada.
Aşezările rurale poartă pecetea unui profund autohtonism relevat de existenţa milenară a „ţărilor” Oaşului, Maramureşului, Lăpuşului sau Chioarului unde s-a afirmat o civilizaţie rurală autentică, de mare originalitate şi viabilitate. Lemnul devine obiectul predilect al meşterilor constructori, bisericile din lemn sau porţile maramureşene atingând exigenţele unor veritabile capodopere. Satele, de toate mărimile şi texturile, sunt concentrate îndeosebi de-a lungul văilor, rareori pe versanţi sau platouri. Regiunea are un indice de urbanizare modest municipiul Baia Mare (cu
cca 150 000 locuitori) se detaşează net în raport cu celelalte oraşe: Sighetul Marmaţiei, Negreşti Oaş, Vişeu de Sus, Târgu Lăpuş, Borşa, Baia Sprie, Cavnic, Seini, Şomcuta Mare, Săcel. Reţeaua de oraşe relevă o polarizare cu numeroase disfuncţii induse în primul rând de bariera orografică care desparte centrul polarizator principal de aşezările urbane ale Depresiunii Maramureşului. Ca urmare există tendinţa polarizării acestora de către Sighetu Marmaţiei, capitala de drept a Maramureşului istoric.
7.3. Economia regiunii
Sistemul regional analizat se individualizează şi la nivel economic prin agricultura tradiţională, prelucrarea artizanală şi industrială a lemnului, industria extractivă şi de prelucrare a neferoaselor şi dezvoltarea activităţilor turistice
În spaţiul depresiunilor Maramureş, Lăpuş, Baia Mare se practică, încă din vechime, o agricultură de subzistenţă, cu caracter mixt, unde cultura plantelor (porumbul mai adaptat condiţiilor de climat mai răcoros, urmat de grâu, ovăz, cartofi) este localizată în lunci şi pe versanţii cu declivitatemai redusă. Productivitatea este însă scăzută, iar agrotehnicile utilizate sunt cele tradiţionale. O extensiune mai largă au livezile de prun şi măr (cel din urmă, în zona Baia Mare). Creşterea animalelor în gospodăriile populaţiei, iar în ultimul timp şi în mici ferme, vizează ovinele, bovinele şi porcinele.
Dintre rasele de bovine aclimatizată este Bruna de Maramureş. Industria extractivă a substanţelor nemetalifere a fost răspândită mai ales în jurul oraşului Baia Mare (Ilba, Băiuţ, Cavnic, Şuior, Baia Sprie, Nistru), dar şi la Băile Turţ, Tarna Mare, Toroiaga
sau Băile Borşa. Prelucrarea minereurilor se realizează la Baia Mare unde se fabrică şi utilaj minier şi se produce acid sulfuric necesar rafinării produselor nemetalifere. La Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Negreşti Oaş, Târgu Lăpuş şi Vişeu de Sus funcţionează fabrici de mobilă. Sunt prezente de asemenea unităţi mici ale industriei
alimentare (lactate, morărit panificaţie), confecţii sau tricotaje.
Turismul este în expansiune, îndeosebi sub forma turismului rural pentru care regiunea de faţă are un potenţial de dezvoltare de excepţie. Apele minerale, peisajul montan, climatul favorabil agrementului hivernal, dar mai ales bisericile de lemn din Maramureş şi Lăpuş (între care cele de la Săpânţa-Peri şi Surdeşti sunt printre
cele mai înalte din Europa), obiceiurile, tradiţiile, folclorul sunt un cumul de atracţii de mare valoare. Staţiunile turistice Borşa, Ocna Şugatag, Coştiui reprezintă doar punctul de plecare a turismului de perspectivă. Specifice sunt pensiunile rurale dezvoltate la Vadu Izei, Ieud, Bârsana etc.
Căile de comunicaţie sunt departe de a satisface cerinţele traficului sub aspect cantitativ şi calitativ. Calea ferată Salva-Vişeu- Sighetu Marmaţiei a scos din izolare Maramureşul dar eficienţa sa este redusă datorită dificultăţilor transportului. Mai intens circulată este linia ferată Dej-Baia Mare-Satu Mare (cu ramificaţie spre Negreşti Oaş) care serveşte nevoile părţii vestice a regiunii. În mod similar, şoselele actuale devin insuficiente pentru circulaţia turistică în creştere, iar lipsa drumurilor rapide se resimte acut. Aeroportul din Baia Mare mijloceşte transportul aerian aferent teritoriului învecinat.

Bibliografie selectivă
1. Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Ediţia a II-a, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3.. x x x (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea
Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.

8. BÂRLADUL
- vegetaţia regiunii Bârlad este unică pentru România
- componentă antropică românească permanentă, omogenă etnic şi cultural
- Căile de transport au o densitate redusă
- tipică regiune defavorizată, cu nivelul de dezvoltare cel mai scăzut din România, cu numeroase probleme sociale şi environmentale

8.1. Componenta naturală a bazei de susţinere
Bârladul defineşte ca topic regiunea geografică suprapusă unităţii de podiş omonime, străbătută axial de râul cu acelaşi nume şi polarizată, în mare parte, de oraşul Bârlad. Ca urmare, trei elemente de ordin morfologic, hidrografic şi habitaţional conlucrează la atribuirea unei denumiri pe care o apreciem, astfel, potrivită.
Intercalată între cele două culoare fluviatile orientate nord- sud,ale Prutului şi Siretului, regiunea relevă trăsături peisagistice definitorii derivate din larga desfăşurare a unui relief de podiş modelat pe structuri sedimentare moi (de unde excesiva dezvoltare a proceselor erozionale). Podişul Bârladului este compartimentat
morfologic în următoarele subunităţi; Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, Podişul Covurlui, Dealurile Fălciului şi Depresiunea Elanului.


Subunităţile Podişului Bârladului.
a. Dealuri, coline; b- depresiuni; c- culoare depresionare
Podişul Central Moldovenesc s-a dezvoltat pe latura sudică a platformei est-europene, acoperită de groase sedimente sarmaţiene (marne, argile, nisipuri cu intercalaţii de calcare şi gresii), dispuse monoclinal. A rezultat un relief de platouri structurale şi cueste afectate de alunecări de teren şi torenţialitate. Altitudinile sunt modeste (564 m în Dealul Doroşan, 467 m în Dl. Cetatea).
Colinele Tutovei au aspectul unor interfluvii prelungi, monoclinale. Apar izolat cueste (Racovei), în schimb deplasările în masă şi torenţialitatea sunt frecvente. Albia văilor este înecată în
propriile aluviuni ale râurilor.
Dealurile Fălciului se extind între văile Bârladului şi Elanului şi au altitudini mici (cea maximă, 376 m, în Dl. Olteneşti).
Platourile structurale, crestele, alunecările de teren masive definesc
morfologia unităţii.
Depresiunea Elanului se sprijină în vest pe dealurile Fălciului, iar în est pe culoarul Prutului. Are un relief de dealuri joase, cu mici cueste, terase şi glacisuri.
Podişul Covurlui are un fundament hercinic, dobrogean, acoperit de depozite mezozoice şi neozoice. Monoclinurile, cu altitudini sub 300 m, generează forme structurale (platforme, cueste, văi subsecvente). Pe loessuri s-a dezvoltat un microrelief de sufoziune şi de tasare.
Clima unităţii este de podiş, cu accente de tranziţie spre climatul de câmpie. Influenţa est-europeană afectează întreaga regiune, îndeosebi în anotimpul rece. Temperatura medie anuală oscilează între 8-10º C, iar precipitaţiile intre 450-600 mm. Continentalismul climei este evident.
Râurile sunt tributare în primul rând Bârladului (Crasna, Tutova, Racova, Zeletin, Vaslui) şi apoi Prutului (Elan, Horincea) sau direct Siretului (Răcătău). Alimentarea este pluvială, cu maxim de primăvară şi minim estival când unele râuri seacă. Pot apare însă viituri la ploile torenţiale. Apele freatice sunt cantonate în depozitele friabile, conuri de dejecţie, lunci la adâncimi de până la 20-25 m.
Element definitoriu al peisajului unui sistem teritorial, vegetaţia regiunii Bârlad este unică pentru România datorită interferenţelor vizibile între asociaţiile forestiere, cele de silvostepă şi de stepă. . Astfel, la peste 400 m altitudine se dezvoltă pădurile de fag, sub această altitudine întâlnim stejarul şi asociaţiile de amestec.
În Colinele Tutovei şi Dealurile Fălciului predomină silvostepa, iar în Podişul Covurlui se extinde deja stepa cu graminee. Fauna de rozătoare abundă în stepă, etajele următoare devenind domeniul iepurelui, vulpii, căprioarei sau mistreţului. În râuri
vieţuieşte cleanul şi mreana, iar avifauna include prepeliţa, potârnichea, ciocârlia, privighetoarea, cinteza.
Învelişul edafic cuprinde o gamă variată de clase, tipuri şi subtipuri de soluri, de la molisoluri (cernoziom, cernoziom levigat înzonele joase sudice) la argiluvisoluri (brun roşcate, cenuşii) sau cambisoluri (brune, brune acide).
8.2. Componenta demografică şi de habitat
Locuit încă din paleoliticul superior (dovezi descoperite la Arsura, Valea Ursului, Iveşti, Măluşteni), Podişul Bârladului şi-a edificat o componentă antropică românească permanentă, omogenă etnic şi cultural. Densitatea populaţiei este sub media pe ţară, oscilând între 25-50 locuitori/km² în Depresiunea Elanului şi 75-100 locuitori/km² în restul regiunii. Populaţia rurală, cu un spor natural mai ridicat, este
dominantă numeric în comparaţie cu cea urbană. Migrarea populaţiei spre regiuni mai dezvoltate este un fenomen curent.
Aşezările rurale sunt localizate în lunci, pe terase şi versanţi. Predomină satele mici (în Colinele Tutovei) şi cele mijlocii. Aşezările mari sunt rare. Densitatea lor depăşeşte 6 aşezări/100 km². Aşezările urbane provin din vechile târguri. Vaslui şi Bârlad aparţin prin numărul locuitorilor oraşelor mijlocii iar Huşi, Negreşti, Bereşti şi Târgu Bujor celor mici (sub 50 000 locuitori). Funcţia de centru polarizator regional se dispută între Bârlad (cu un număr mai mare de locuitori) şi Vaslui (cu funcţii administrative mai importante).

8.3. Economia regiunii
Componenta economică a spaţiului regional are drept suport fundamental agricultura urmată de industrie. Evoluţia fenomenului agricol în timp reflectă o presiun e crescândă a omului asupra peisajului, cu defrişări susţinute pentru lărgirea terenurilor cultivate, pentru fâneţe şi păşuni ce ocupă astăzi peste 73 % din suprafaţa regiunii. (de menţionat că la începutul secolului XIX peste 50 % din suprafaţa podişului era împădurită). Consecinţa imediată a fost declanşarea proceselor erozionale care afectează suprafeţe vaste ce au impus lucrări de terasare şi combatere a torenţialităţii. Se cultivă porumb, grâu, floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr, tutun, legume. Sunt extinse podgoriile (Nicoreşti, Huşi, Târgu Bujor, Podu Turcului) şi livezile de pruni, meri, cireş, vişini. Plantele de nutreţ se asociază productivităţii păşunilor aturale în sprijinul creşterii animalelor (ovine, bovine).
Din lipsa materiilor prime necesare (dintre zăcămintele subsolului singurele existente, în cantităţi mici, sunt gazele naturale şi petrolul în arealul Găiceana-Glăvăneşti), a relativei izolări generată de precaritatea şi insuficienţa căilor de acces, industria s-a afirmat târziu, abia în a doua jumătate a secolului trecut. Cunoscută este producţia de rulmenţi de la Bârlad, prelucrarea lemnului (mobilă, butoaie, ambalaje) la Vaslui, Bârlad şi Huşi, materialele de construcţii la Bârlad şi Vaslui, industria alimentară şi textilă ce valorifică materii prime locale prezentă în toate oraşele regiunii.
Căile de transport au o densitate redusă. Calea ferată directoare este Iaşi-Vaslui-Bârlad-Tecuci-Galaţi, cu ramificaţii spre Negreşti-Roman, Huşi sau Fălciu. O altă cale ferată porneşte din Galaţi spre Târgu Bujor-Bereşti-Bârlad. Principala cale rutieră este şoseaua Galaţi-Tecuci-Bârlad-Vaslui-Iaşi, cu ramificaţia transfrontalieră de la Huşi-Albiţa. Alte şosele modernizate leagă Bârladul de Adjud, respectiv Vasluiul de Roman şi Bacău. Regiunea nu are un aeroport propriu, necesarul de transport dirijându-se spre bazele învecinate din Iaşi sau Bacău.

Regiunea Bârladului îşi datorează poziţia inferioară în ierarhia indicilor dezvoltării datorită următoarelor cauze:
- conul de umbră indus asupra sa de prezenţa Culoarului Siretului spre care s-au concentrat majoritatea absolută a fluxurilor de masă şi energie din estul României;
- izolarea în raport cu această axă ca urmare a unei infrastructuri de transport deficitară;
- perpetuarea unei imagini defavorabile asupra regiunii prin reliefarea unui rural arhaic şi a unei urbanizări modeste;
- lipsa unor obiective de impact turistic major menite a spori atractivitatea şi interesul pentru cunoaşterea ei.
- politicile economice deficitare din secolul XIX şi prima parte a secolului XX sub aspectul neglijării teritoriilor periferice sau lipsite
de resurse industriale. Etc.

Bibliografie selectivă
1. Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică Maria, Ungureanu, Al, Chiriac,D. (1980), Podişul Moldovei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
2. Ungureanu (1993), Geografia Podişurilor şi Câmpiilor României, Editura Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.
3. x x x (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Editura Academiei, Bucureşti.




9. CULOARUL SIRETULUI
- Cea mai ilustrativă regiune de tip anizotrop din România, grefată pe un culoar major de vale
- Axă de concentrare a populaţiei şi aşezărilor umane, precum şi a căilor rutiere şi feroviare din partea estică a României.
- Turismul are un potenţial etnografic şi cultural apreciabil

9.1. Baza naturală de susţinere
Culoarul Siretului exemplifică în mod revelator tipul regiunilor anizotrope, cu o desfăşurare alungită, filiformă şi prezenţa unor centre de polarizare dispuse axial cu sau fără relaţii între ele. Unitatea se conturează morfo-hidrografic suprapunându-se văii şi versanţilor râului Siret de la intrarea sa în ţară, la Văşcăuţi, şi până la debuşarea sa în spaţiul Câmpiei Siretului. Profilul transversal al culoarului are lăţimi variabile, între 2,5 km în defileul de la Răcăciuni şi peste 40 km aval de Roman unde lunca sa se evazează asemenea unei pâlnii deschisă spre câmpie.
Două elemente au importanţă majoră în funcţionarea sistemului teritorial şi anume prezenţa numeroaselor confluenţe (Moldova, Bistriţa, Trotuş, Bârlad) şi înşeuări (Bucecea, Ruginoasa) care s-au transformat în tot atâtea linii de conexiune biunivocă înspre regiunile învecinate ceea ce îi conferă în ultima instanţă culoarului
rolul de axă de gravitaţie regională majoră, inclusiv pentru celelalte unităţi teritoriale limitrofe (Bucovina, Depresiunea Moldovei, Bârlad, Carpaţii şi Subcarpaţii Moldovei). Al doilea element este constituit din larga dezvoltare a luncii şi numărul apreciabil de terase (8 între Bacău şi Roman) cu înălţimi cuprinse între 3-4 m şi 200-210 m Diferentele de altitudine între lucă ţi versanţi nu au constituit un impediment pentru circulaţia între Culoarul Siretului şi unităţile vecine ale Podişului Sucevei, Podişului Bârladului şi Subcarpaţilor Moldovei.
Berneficiind de un topoclimat complex ( de luncă, terase, versanţi, pădure) Culoarul Siretului se încadrează în ansamblu etajului climatic al dealurilor joase (200-500m altitudine), cu temperaturi medii cuprinse între 8-10°C (mai ridicate în sectorul sudic datorită influenţelelor est-europene) şi precipitaţii de 500-600 mm (mai ridicate în sectorul nordic ce se află sub influenţa maselor de aer scandinavo-baltice).
Forma culoarului favorizează cantonarea curenţilor de aer mai reci iarna şi prezenţa unui topoclimat mai răcoros vara.
Reţeaua hidrografică este reprezentată de râul Siret, cu cel mai ridicat debit dintre râurile ţării (222 m³/s) spre care debuşează râurile părţii estice a Carpaţilor Orientali (Moldova, Bistriţa, Trotuş, Putna, Milcov), iar dinspre Podişul Moldovei, Bârladul, toate având un debit solid apreciabil. Scurgerea lichidă a Siretului prezintă un regim variabil fapt ce a impus construcţia marilor bazine de acumulare de la Galbeni, Răcăciuni, Bereşti, Adjud.Lunca largă şi grosimea mare a sedimentelor friabile au generat acumulări de ape freatice aflate la 3- 7 m adâncime, fapt important în alimentarea cu apă a localităţilor.
Potenţialul pedogeografic vizează, în primul rând, solurile aluviale din luncă (unde apar însă, pe areale restrânse, şi lăcovişti şi soluri gleice), pe cernoziomurile levigate ale teraselor inferioare, argiluvisolurile şi cambisolurile versanţilor.
Vegetaţia naturală, supusă unei intense şi îndelungate antropizări, este alcătuită din speciile hidrofile caracteristice luncii (sălcii, arin, plop). Pe terase şi versanţi se dezvoltă asociaţii de păduri de stejar, stejar în amestec cu fag, arbuşti (alun, corn). Ea se transformă într-un biotop prielnic pentru iepuri, vulpi, căprior, mistreţ.
Resursele naturale sunt modeste, exceptând terenurile agricole a căror fertilitate diferenţiată favorizează dezvoltarea unor subramuri ale culturii plantelor şi creşterii animalelor. Zăcăminte gazeifere de mai mică importanţă au fost descoperite la Secuieni şi Roman. Pietrişul şi nisipul albiilor este utilizat în construcţii. Oraşele
Roman, Bacău, Paşcani şi unele aşezări rurale posedă obiective atractive vizate de turismul cultural.

9.2. Componenta geodemografică şi de habitat

Culoarul Siretului a fost populat încă din Paleolitic datorită favorabilităţii factorilor fizico-geografici, a adăpostului oferit,în vremuri de restrişte, de relieful subcarpatic învecinat. Descoperirile arheologice din paleolitic şi epipaleolitic, realizate în numeroase situri, atestă umanizarea timpurie a spaţiului analizat. Din antichitate este cunoscut drumul roman , care urma traseul unui drum mai vechi, probabil dacic ce lega Moesia Inferior (Dobrogea) de Transilvania. În Evul mediu au funcţionat Drumul cel mare moldovenesc şi Drumul tătăresc.
Potenţialul natural ridicat şi posibilităţile de legătură au favorizat concentrarea aşezărilor rurale – mai numeroase şi mai mari decât pe interfluviile alăturate şi aa activităţilor industriale şi de transport în aşezările urbane, astfel ca încă de la sfârşitul secolului XIX , densitatea populaţiei atinsese 100 loc/km²., valoarea acestuia atingând în prezent 150 loc/km² şi chiar 250 loc/km² în zonele preorăţeneşti ca urmare a sporului natural superior mediei pe ţară şi a forţei polarizatoare a centrelor urbane Bacău şi Roman , în special. Se remarcă ponderea covârşitoare a populaţiei româneşti (dintre minorităţi amintind cea ucraineană din sectorul superior al culoarului).
Aşezările umane s-au dezvoltat la racordul teraselor, îndeosebi pe versantul stâng, existând două-trei aliniamente. Predomină satele mijlocii şi mari, cu o structură răsfirată şi adunată.
Oraşele ocupă, în general sectorul de luncă având vatra mai extinsă şi fiind legate direct de magistralele de transport. Siret, Paşcani, Roman, Bacău şi Adjud jucând rolul unor centre de polarizare locale.
Spre cerinţele unui centru de polarizare regională evoluează oraşul Bacău prin complexitatea funcţională şi potenţialul său demografic şi
economic.

9.3. Economia regiunii

Trei coordonate principale au stat la baza dezvoltării economice a regiunii şi anume agricultura, industria şi transporturile.
Agricultura, ca ocupaţie primordială, cu vechi tradiţii, a valorificat întinsele terenuri arabile ale luncii şi teraselor, cu păşuni şi fâneţe ale versanţilor. Climatul şi solurile au facilitat cultivarea sfeclei de zahăr, cartofului şi legumelor în care teritoriul prezintă o veritabilă specializare. Se mai cultivă porumb, grâul, plante de nutreţ, pomi fructiferi. În sud apar culturile de viţă-de-vie (Răcăciuni, Sascut, Orbeni etc) şi centre de vinificaţie (Sascut). Se cresc ovine, bovine, porcine şi păsări, inclusiv în ferme intensive.
Industria valorifică excedentul de forţă de muncă, avantajeleunei pieţe de desfacere locale largă şi oportunitatea unui transport facil. Produ cerea energiei electrice se realizează în termocentralele din principalele oraşe precum şi în centralele hidroelectrice de pe Siret şi Bistriţa. Mai diversificată este industria constructoare de maşini (avioane, utilaj petrolier, maşini-unelte la Bacău, strunguri la Roman, material rulant la Paşcani), cea alimentară (zahăr la Bucecea, Paşcani, Sascut, Roman; prelucrarea laptelui, cărnii, produse zaharoase la Bacău),prelucrarea lemnului (mobilă şi hârtie la Bacău, celuloză şi hârtie la Adjud), textilă (perdele la Paşcani, tricotaje şi confecţii la Bacău şiRoman) etc.]
Transporturile conferă Culoarului Siretului un statut de axă de concentrare a căilor rutiere şi feroviare din partea estică a României. Culoarul estestrăbătut de şoseaua internaţională E85 şi magistrala feroviară Bucureşti-Paşcani-Siret, cu legături spre Ucraina şi Republica Moldova. Atât calea rutieră, cât şi cea feroviară se interrelaţionează spre est şi vest, respectiv spre Moldova şi Transilvania cu numeroase şosele şi căi ferate transversale sau de penetraţie. La Bacău funcţionează un aeroport.
Turismul are un potenţial etnografic şi cultural apreciabil (Hanu Ancuţei, Casa memorială Vasile Alecsandri de la Mirceşti, curţile domneşti din Roman şi Bacău, muzee, monumente) ce poate fi valorificat optim prin turismul de tranzit, turism r ural sau cel cultural de scurtă durată.

Bibliografie selectivă
1. Băcăuanu, V., Barbu, N., Pantazică Maria, Ungureanu, Al, Chiriac, D. (1980), Podişul Moldovei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
2. Ungureanu (1993), Geografia Podişurilor şi Câmpiilor României, Editura Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.
3. x x x (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Editura Academiei,
Bucureşti.

10.BISTRIŢA-TROTUŞ
- Bistriţa şi Trotuşul –axe de convergenţă hidrografică şi antropizare.
- Resurse forestiere şi turistice remarcabile.
- economie complexă dezvoltată pe baza resurselor proprii
- umanizare accentuată în depresiuni
- Oraşe mici şi mijlocii polarizate de Piatra Neamţ.
- ocupaţie tradiţională amintim apicultura
- Turismul are un potenţial etnografic şi cultural apreciabil

10.1. Baza naturală de susţinere
Topicul acestei regiuni derivă de la cele două râuri, Bistriţa şi Trotuş care o traversează sub formă unor axe directoare de-a lungul cărora se concentrează căi de comunicaţie şi habitate umane cu rol polarizant. Este o unitate funcţională tipică alcătuită din entităţi peisagistice diferite ca structură, funcţie şi fizionomie.
Ea include Munţii Moldovei (şirul exterior, al masivelor Stânişoara, Goşmanu şi Berzunţ, respectiv cel interior, reprezentat prin munţii Bistriţei, Ceahlău – cu altitudinea maximă, 1 907 m – şi Tarcău) şi Subcarpaţii Moldovei, unităţi care se interrelaţionează strict prin deversarea univocă spre culoarul subcarpatic, iar interregional, spre culoarul Siretului.
Varietatea morfologiei este cauzată de structura geologică felurită, cu roci cristaline în munţii Bistriţei şi Tarcău, conglomerate şi calcare, în Ceahlău, roci ale
flişului (conglomerate, gresii, marne) în masivele estice şi în Subcarpaţi. Un pitoresc aparte revine masivului Ceahlău cu două subunităţi: partea înaltă dezvoltată pe conglomerate ale flişului cretacic, sub forma unei cupole uriaşe c edomina cu 600-700m culmile muntoase din jur şi partea joasă ce înconjoară zona centrală printr-o serie de culmi cunoscute sub numele de „bâtci”. În conglomerate s-a format un relief ruiniform caracteristic: turnuri, coloane (Panaghia, Căciula Dorobanţului , Dochia), forme structurale (Toaca ,Lespezi)

Fig. Subcarpaţii Moldovei

Subcarpaţii Moldovei, extinşi întreValea Râşca afluent al Moldovei în nord şi Valea Trotuşului în sud, relevă o structură simplă, şirul de depresiuni de la contactul cu muntele (Neamţ, Cracău-Bistriţa şi Tazlău-Caşin) fiind flancat spre Culoarul Siretului de culmile Pleşu –911 m, Corni, Bărboiu şi Pietricica – 747 m). Vetrele depresionare şi versanţii inferiori, datorită fragmentării reduse şi declivităţii limitate au atribute agricole importante în vreme ce culmile deluroase posedă un domeniu forestier extins.
Trăsăturile climatului sunt determinate de asocierea elementelor montane cu cele de dealuri şi depresiuni. Temperaturile medii anuale cresc de la 2-6°C în munţi la 6-8°C în Subcarpaţi. În schimb precipitaţiile scad cu altitudinea, de la peste 1 000 mm în spaţiul muntos la 600-700 mm în cel subcarpatic. Bazinetele depresionare cu deschideri înguste facilitează apariţia inversiunilor termice şi a „lacurilor de frig” hivernale.
Reţeaua hidrografică, alcătuită din afluenţii Siretului: Neamţ, Bistriţa cu Bicazul şi Trotuş cu Tazlăul aparţine grupei de râuri estice şi se drenează în exclusivitate spre Siret. În sectoarele superioare râurile au profile în pantă accentuată şi debite asigurate de ploi şi
zăpezi, ceea ce le conferă un potenţial hidroenergetic ridicat,valorificat îndeosebi pe râul Bistriţa (cele mai mari fiind lacurile de la Pângăraţi şi Izvorul Muntelui). În depresiunile subcarpatice apar acvifere cu ape minerale clorurate cum ar fi cele de la Bălţăteşti, Oglinzi, Solonţ, Caşin, Slănic Moldova.
În vegetaţie se remarcă două etaje: al pădurilor de foioase, alcătuit din stejar şi fag, specific depresiunilor şi culmilor subcarpatice, dar şi treimii inferioare a masivelor muntoase, precum şi cel al coniferelor se interferează la peste 1 000 m altitudine într-o fâşie de amestec ce oscilează altimetric în funcţie de expoziţia, topoclimatul sau declivitatea versanţilor. Pajiştile alpine veritabile apar doar în Ceahlău.
Corelată strict cu vegetaţia, fauna este compusă din urs, cerb, căprior, mistreţ, lup, vulpe, viezure; ciocănitoare, acvile, mierlă, sturz;păstrăv, clean, mreană etc.
Etajarea solurilor porneşte de la argiluvisolurile şi cambisolurile subcarpatice la diferitele tipuri şi subtipuri de podzoluri caracteristice munţilor. Nu lipsesc litosolurile, lăcoviştile sau solurile aluvionare.
Resursele, ca suport al economiei regionale, sunt constituite în primul rând din zăcămintele „ de lagună” petrol de la Moineşti , depozitele de gaze naturale din nordul bazinetului depresionar Tazlău, sarea gemă din zona Târgu Ocna şi sărurile de potasiu de la Tazlău. Se adaugă cărbunii din bazinul Comăneşti şi, calcarele din zona Bicaz-Taşca, etc. cuprind Fondul forestier montan, terenurile agricole din depresiunile subcarpatice şi Resursele turistice naturale sunt diverse (Cheile Bicazului, Masivul Ceahlău, apele minerale, fondul cinegetic şi piscicol), dar de nortorietate sunt mai ales cele antropice (lacurile de acumulare de pe Bistriţa, mănăstirile din Subcarpaţii Moldovei – Neamţ, Agapia, Văratic, Secu, Sihăstria, Caşin; Cetatea Neamţului, casele memoriale Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu de la Humuleşti şi Vânători Neamţ etc), de o mare valoare atractivă.

10.2. Componenta antropică a sistemului regional

Demografic, regiunea analizată prezintă diferenţieri notabile între partea montană, mai slab populată şi cea văilor şi depresiunilor subcarpatice, unde valorile cresc până la peste 140 locuitori/km².
Bilanţul teritorial are valori superioare ale indicelui de favorabilitate în cele trei depresiuni unde întâlnim majoritatea populaţiei şi principalele oraşe. O situaţie similară defineşte şi culoarul Văii Bistriţa cu o concentrare mai ridicată a habitatelor. De reţinut sporul
natural superior mediei pe ţară, structura etnică omogenă şi predominanţa încă a populaţiei ocupate în sectorul primar.
Davele dacice (Petrodava, Ziridava) existente în regiune, stau mărturie populării timpurii a teritoriului.Reţeaua de aşezări rurale este constituită din sate mari şi mijlocii în depresiuni, cu o răsfirare mai accentuată la periferia vetrelor şi pe versanţi. Nu lipsesc însă nici satele mici „sate cuiburi” (G. Vălsan).
Principalul centru polarizator este oraşul Piatra Neamţ spre care gravitează întregul culoar al văii cu acelaşi nume, dar şi aşezările din depresiunile Neamţ şi Cracău-Bistriţa.
Pentru cele trei depresiuni apare câte un centru de polarizare propriu Târgu Neamţ, Piatra Neamţ şi Oneşti, oraşul Piatra Neamţ impunându-se ca centru atractor de nivel superior.
Alte oraşe sunt Bicaz, Moineşti, Comăneşti, Târgu Ocna, Slănic Moldova, Dărmăneşti.

10. 3 . Baza economică
Agricultura, cu aceleaşi vechi tradiţii, este sursa de existenţă a majorităţii absolute a populaţiei rurale. În depresiunile subcarpatice se practică o agricultură mixtă, culturile de
porumb, cartof, grâu, orz, ovăz, plante furajere, pomi fructiferi secondând creşterea animalelor (bovine, ovine, porcine). În luncile râurilor se cultivă legumele, iar în sudul Depresiunii Tazlău viţa de vie. Ca ocupaţie tradiţională amintim apicultura.
Industria s-a afirmat datorită resursele relativ variate ale solului şi subsolului. O răspândire mai largă o au unităţile de prelucrare a lemnului (Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, Comăneşti, Târgu Ocna, Caşin, Oneşti ), cele ale industriei chimice (rafinarea petrolului la Dărmăneşti şi Oneşti, fire şi fibre sintetice la Săvineşti, îngrăşăminte chimice la Roznov), materialelor de construcţie (ciment la Bicaz şi Taşca), industriei textile (Buhuşi), alimentare (morăritpanificaţie, lactate) etc.
Turismul reprezintă un atu important al devenirii economiei regionale. Cele două tipuri de resurse atractive se află într-un veritabil echilibru, obiectivele cadrului natural (cheile Bicazului,Bicăjelului sau Bistriţei, masivul Ceahlău, apele minerale clorurate,fauna cinegetică, climatul curativ montan, Parcul Natural VânătoriNeamţ) fiind concurate de cele antropice (mănăstirile Agapia, Neamţ, Văratic, Secu, Pângăraţi, Caşin; Cetatea Neamţului; casa memorială Mihail Sadoveanu de la Vânători Neamţ şi cea a lui Ion Creangă de la Humuleşti, bisericile şi muzeele din Piatra Neamţ, barajul şi lacul de acumulare de la Izvoru Muntelui etc).
Intre staţiunile regiunii amintim Bălţăteşti, Oglinzi şi Durău. În satele zonei subcarpatice darşi cele situate pe văile Bistriţei sau Trotuşului turismul rural are largi
perspective de afirmare.
Transporturile au aspectul unor căi de penetraţie, atât cele rutiere, cât mai ales cele feroviare. Şoselele pornesc din axa Culoarului Siretului şi urmează văile Bistriţei (cu ramificarea, la Bicaz, spre Gheorgheni, în Depresiunea Giurgeului) sau Trotuşului, aceasta
din urmă debuşând de asemenea în Transilvania peste pasul Oituz.
Aceeaşi rută o urmează şi căile ferate, una, transcarpatică (Adjud- Ciceu-Gheorgheni), iar cealaltă, de-a lungul Bistriţei, oprindu-se la Bicaz. Un rol major revine şoselei Târgu Neamţ-Piatra Neamţ-Oneşti ce leagă cele trei bazine depresionare subcarpatice, trimiţând
ramificaţii spre rama montană.
Sistemul regional Bistriţa-Trotuş este structurat pe un suport morfologic cu două trepte de relief strâns conectate, cu axe de vehiculare a masei şi energiei grefate pe văi perpendiculare sau longitudinale, cu un spaţiu mental relativ unitar derivat din evoluţia
asemănătoare a habitatelor umane şi strânsele relaţii dintre ele.

Bibliografie selectivă
1. Ielenicz, M., Pătru, Ileana-Georgeta, Ghincea, Mioara (2003),Subcarpaţii României, Editura Universitară, Bucureşti.
2. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura PresaUniversitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. x x x (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi DepresiuneaTransilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.
4. x x x (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice,Editura Academiei, Bucureşti.





11. TRANSILVANIA NORDICĂ

11.1.Componenta naturală a bazei de susţinere
- Diversitate morfologică (munţi, podişuri, depresiuni), însoţită de prezenţa unei arii de gravitaţie independente, Mureş- Someş
- Reţea hidrografică tributară predominant Oltului.
- constituirea unor veritabile axe urbane de-a lungul Mureşului şi afluenţilor Someşului.
- Amestec interetnic pronunţat
- Cluj Napoca – centru polarizator principal pentru numeroasele aşezări din regiune
- Industrie diversificată tipologic dezvoltată pe baza materiilor prime locale: sare, gaz metan, minereuri neferoase, produse agricole


Suportul său fizico-geografic are două coordonate morfologice majore, culoarele mijlocii ale Mureşului şi celor două Someşe, îndreptăţeşte atribuirea şi a altui topic, derivat din asocierea numelui râurilor în cauză (Mureş-Someş). Morfologia dominantă se înscrie în structurile de podiş, cele trei sectoare Podişul Someşan, Câmpia Transilvaniei şi partea nordică a Podişului Târnavelor constituind osatura reliefului său. Limita sa sudică se suprapune în general interfluviului dintre cele două Târnave până amonte de Blaj de unde trece pe versantul stâng al Târnavei Mari pentru a coborî în culoarul Mureşului aval de Alba Iulia.
Este o unitate teritorială pregnant individualizată, atât sub aspectul componentelor, cât şi a funcţionării sistemului său teritorial ce cuprinde, aşa cum o arată şi topicul atribuit, partea nordică şi centrală a Depresiunii Transilvaniei (cu excepţia Depresiunii Lăpuşului, integrată regiunii Maramureş-Chioar), inclusiv rama montană a acesteia. De asemenea, i se integrează spaţiul depresionar al Giurgeului definit de o relativă izolare geografică.
Două elemente de mare specificitate sunt caracteristice regiunii şi anume relieful de domuri ce adăpostesc cele mai pure rezerve de gaz metan din lume şi de cute diapire valorificate prin exploatarea sării în "ocnele" : Ocna Mureş, Ocna Dej). Nu trebuie omisă însă nici participarea masivelor vulcanice Căliman, Gurghiu, Harghita, a Depresiunii Giurgeului, încadrate spre est de munţii Giurgeului şi Hăşmaşul Mare, precum şi aversanţilor vestici ai Bârgăului, Rodnei sau Ţibleşului. Un relief mozaicat care, prin văile largi ale Someşului, Târnavelor, cu terase extinse, prin depresiunile de contact morfologic (Almaş-Agrij, Iara-Hăşdate, Dumitra, Vălenii de Mureş, Sovata, Praid) prin versanţii cu declivităţi moderate relevă o interrelaţionare cu factorul antropic ridicată
Prezenţa, spre nord- est, a „jugului intracarpatic” Preluca, permite climatului temperat continental de influenţă vestică, oceanică, să pătrundă în întregul bazin depresionar. Temperaturile medii anuale ajung la 8-9º C (mai ridicate în Culoarul Mureşului) în zona de podiş şi 0-6ºC în munţii Rodnei, Căliman sau Harghita.
De menţionat formarea în depresiunea Giurgeului, iarna, a unor veritabile „lacuri de frig” generate de inversiuni termice de amploare (Joseni şi Topliţa devenind „polii” frigului din România). În culoarul Alba Iulia – Turda, ca urmare a descendenţei orografice a maselor de aer, ce escaladează Munţii Apuseni dinspre vest, apar fenomene de tip foehn cu efecte în aridizarea climatului local.
Resursele de apă ale Transilvaniei nordice sunt alcătuite din reţeaua hidrografică de suprafaţă, colectată preponderent de Someş şi Mureş (excepţie face Depresiunea Huedin străbătută de Crişul Repede). Alimentarea pluvio-nivală le asigură un debit permanent, cu creşteri ale debitelor primăvara şi după ploile îndelungate ce produc inundaţii (din anii 1970, 1975,1992) în bazinele mijlocii sau pe unii afluenţi (Sălăuţa, Târnave).
Apele subterane din Câmpia Transilvaniei sunt bogate în săruri ce le reduce calitatea şi le face improprii consumului. Tipice pentru aceeaşi unitate sunt iazurile (Geaca, Ţaga, Cătina) a căror geneză este legată de existenţa unor condiţii naturale ale acumulării apei (văi cu pantă redusă, afectate frecvent de bararea prin alunecări de teren a cursurilor, praguri litologice determinate de intersectarea unor orizonturi de roci mai dure) dar şi de nevoia stocării acesteia în anotimpul secetos ceea ce a orientat preocuparea antropică spre conservarea şi, de ce nu, apariţia de noi lacuri. Ape termale de peste 50ºC sunt cantonate la adâncimi de circa 2 500 m în zona Praid. În schimb apele minerale clorurate însoţesc structurile diapire marginale. Munţii Căliman, Gurghiu, Harghita şi depresiunile de baraj vulcanic Giurgeu, Borsec, Bilbor,
Tulgheş se înscriu în „aureola mofetică” a Carpaţilor Orientali, prelungită spre nord pe toată rama estică a depresiunii transilvane.
Aici se află o parte însemnată din cele peste 3 000 de izvoare cu ape minerale ale României (Topliţa, Sângeorz Băi, Borsec). Activitatea îndelungată de exploatare a sării a creat condiţiile formării lacurilor antropo-saline precum cele de la Băile Turda sau Ocna Dej. În schimb Lacul Ursu de la Sovata, unic în Europa prin intensitatea fenomenului de heliotermie (încălzirea, până la 50-60ºC a stratului de apă de la suprafaţă, printr-un efect de seră indus de
prezenţa unui strat subţire de apă dulce peste apele sărate), s-a format în condiţii naturale, prin acumularea apelor într-o depresiune rezultată prin dizolvarea sării.
Vegetaţia, relevă o etajare evidentă în funcţie de altitudinea formelor de relief: podişul este domeniul pădurilor de foioase (stejar, amestec stejar fag, fag) în vreme ce versanţii munţilor sunt ocupaţi de păduri de foioase, amestecul foioase-conifere şi conifere. În munţii Rodnei, Ţibleşului, Călimani şi Harghita apre un etaj alpin extins, cu arbuşti (jneapăn, ienupăr, afin, merişor) şi pajişti valorificate pastoral. Pentru Câmpia Transilvaniei este semnalat un proces de stepizare secundară evident în partea sud-vestică. Vegetaţia zonelor joase, a luncilor, depresiunilor şi versanţilor este puternic modificată de utilizarea agricolă.
Compoziţia faunei nu diferă de cea a altor unităţi carpatice (animalele mari de interes cinegetic bine reprezentate în fondurile de vânătoare din Călimani sau Rodnei) în Munţii Rodnei s-a reintrodus capra neagră. Râurile montane sunt populate cu păstrăv, iar cele din
podiş de clean şi mreană.În podiş este domeniul mistreţului, lupului, vulpii, iepurelui.
Solurile, ca expresie a interrelaţiei litologiei cu clima, vegetaţia sau relieful se dispun etajat, de la argiluvisoluri, la cambisoluri şi podzolurile montane. În Câmpia Transilvaniei apare cernoziomul levigat, iar în depresiunile cu apa freatică mai aproape de suprafaţă s-au format soluri hidromorfe. Nu lipsesc solurile aluvionare, sărăturate sau litosolurile ce acoperă suprafeţele fragmentate ale versanţilor.
Regiunea posedă zăcăminte de gaz metan în Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor; mari rezerve de sare pe bordurile estică şi vestică ale depresiunii; minereuri nemetalifere în munţii Rodnei şi Ţibleşului; caolin la Parva şi Aghireş; ape minerale clorurate şi carbogazoase. Fondul forestier este de buna calitate, deşi exploatarea anarhică din ultimii ani i-au redus suprafaţa, iar terenurile agricole permit afirmarea a numeroase subramuri ale
culturii plantelor sau creşterii animalelor.


11.2. Componenta antropică
Resursele umane derivă din numărul, densitatea şi structurile populaţiei. Vestigiile arheologice (cetăţile halsttatiene de la Teleac şi Ciceu Corabia) amintesc de constituirea habitatelor umane încă din preistorie. Limesul Daciei romane urma linia castrelor de la Buciumi, Românaşi, Căşei, Ilişua, Orheiu Bistriţei situate în nordul regiunii analizate. Peste fondul general al populaţiei autohtone s-a suprapus, începând din secolul XI, cel al populaţiei maghiare, iar din secolele următoare, în unele zone (cea a Bistriţei, spre exemplu) al saşilor
colonizaţi. A rezultat un amestec etnic cu numeroase aspecte de multiculturalitate.
Densitatea populaţiei atinge valori mari, între 100-150 locuitori/km² în culoarele râurilor Someş, Mureş, Târnava Mare sau Târnava Mică, respectiv în depresiunile marginale. Mai slab populată este partea muntoasă şi centrul Depresiunii Transilvaniei. Dinamica naturală înregistrează un recul evident după 1990, căderea natalităţii şi creşterea mortalităţii reducând sporul natural chiar şi în zonele recunoscute ca rezervoare demografice (Ţara Năsăudului, Valea Nirajului, Podişul Someşan). În dinamica teritorială, fenomenul migraţiei pentru muncă în ţările vestice este ilustrativ în Bazinul Someşului Mare.
Aşezările rurale sunt de o mare diversitate tipologică şi funcţională, de la satele „grănicereşti”, bine consolidate, din zona Năsăudului, la „hodăile” precare din Câmpia Transilvaniei; de la satele româneşti tradiţionale la cele maghiare din depresiunea Giurgeului şi Valea Nirajului sau cele germane din ţinutul Bistriţei.
Amestecul de populaţie a determinat şi amestecul de trăsături arhitecturale într-un stil transilvan cu reale valenţe de originalitate. Predomină net satele localizate în văi şi depresiuni, satele de versant sau platou (cu unele excepţii în Podişul Someşan) fiind rare.
Oraşele aparţin, ca vârstă tuturor generaţiilor de centre urbane. Cele antice le regăsim la marginea vestică a regiunii (Alba Iulia –Apullum, Turda-Potaissa, Cluj-Napoca). Mai numeroase sunt aşezările urbane medievale, unele fiind foste cetăţi (Bistriţa, Aiud, Târgu Mureş, Târnăveni) altele târguri (Dej, Gherla, Huedin). În perioada mai recentă au apărut oraşele Blaj, Năsăud, Beclean pe Someş, Reghin, iar din a doua jumătate a secolului XX datează oraşele mici (Ocna Mureş, Teiuş, Sovata, Topliţa, Gheorgheni, Luduş, Iernut, Sângeorz-Băi. Sovata, Câmpia Turzii, Jibou. Centrul polarizator principal este Cluj Napoca (331 992 locuitori), ale cărui funcţii economice, culturale, turistice, administrative îl detaşează în raport cu celelalte. În plan secund se află oraşele Alba Iulia şi Târgu Mureş. Oraşele mari au funcţii industriale importante, cele mijlocii şi mici asociind însă şi funcţia agricolă. Unele se impun prin activităţile turistice (Sovata, Sângeorz Băi).

11.3. Economia regiunii

Economia Transilvaniei nordice integrează strâns industria şi agricultura, urmate de servicii şi turism.
Agricultura s-a dezvoltat îndeosebi în Câmpia Transilvaniei şi Podişul Someşan, unde terenurile cu fertilitate mijlocie sunt valorificate prin culturi diversificate (cereale, plante tehnice, furajere, pomi fructiferi, viţa de vie). Pentru pomicultură, condiţii favorabile se regăsesc în zona Bistriţei şi Dejului, iar pentru viţa de vie arealele Jidvei, Teaca, Aiud-Alba Iulia. În lunca Mureşului şi a celor două Someşe, mai ales în zonele periurbane (Mihai Viteazu, Sântana) , este extinsă cultura legumelor. În Dealurile Someşului Mare, depresiunile marginale estice ale Depresiunii Transilvaniei, în Depresiunea Giurgeului şi zona montană adiacentă acestora există un păstorit de tradiţie. Se cresc bovine, porcine, păsări, ovine. Se practică apicultura.
Industria are îndelungate tradiţii în oraşele mari. Producţia de energie electrică se realizează în termocentrala Luduş-Iernut, industria siderurgică este reprezentată prin Combinatul de la Câmpia Turzii şi Laminorul Beclean, iar cea constructoare de maşini printr-un număr mai mare şi mai variat de întreprinderi localizate în Cluj Napoca şi Târgu Mureş. Un rol important revine industriei chimice, cu unităţi de produse clorosodice la Ocna Mureş, îngrăşăminte la Târgu Mureş, celuloză şi hârtie la Dej. Industria materialelor de construcţie este localizată la Turda (ciment, var, sticlă), Cluj Napoca şi Alba Iulia (cărămizi, produse ceramice), Gherla (sticlă). Deosebit de răspândită este industria lemnului, cu fabrici de mobilă în Cluj Napoca, Târgu Mureş, Gherla, Dej, Blaj dar şi numeroase intreprinderi mici localizate în alte oraşe. La Reghin se fabrică instrumente muzicale, o marcă recunoscută în ţară şi la export. Prelucrarea produselor agricole se realizează la Luduş,– fabrică de zahăr; Cluj Napoca, Alba Iulia, Bistriţa, Târgu Mureş – produse lactate; vinificaţie la Aiud şi Jidvei.
Activităţile turistice cuprind întregul spectru de tipuri şi forme aparţinând turismului recreativ, curativ şi cultural. Principalele staţiuni sunt:Lacul Roşu, Borsec, Sângeorz-Băi, Turda
Băi, Sovata, Praid, Colibiţa. Turismul recreativ se practică în zona munţilor Rodnei, Bârgău, Călimani. Curativ se valorifică lacurile sărate (lacul Ursu de la Sovata, lacurile de la Băile Turda, Cojocna ), apele minerale de la Sângeorz Băi, microclimatul salinelor de la Praid, Turda sau Ocna Mureş. Pentru turismul cultural, cu un pronunţat caracter de tranzit, oraşele regiunii, mai ales Cluj Napoca, Alba Iulia, Târgu Mureş, dar şi Bistriţa, Dej, Blaj, Aiud, Turda etc oferă o gamă variată de obiective: muzee, monumente, instituţii culturale, biserici. Fondul turistic etnografic este bine conservat ceea ce oferă turismului rural motivaţii reale în perspectivă.
Transporturile întregesc o reţea de căi rutiere şi feroviare grefate cu predilecţia pe culoarele de vale ale Mureşului, Târnavelor, Someşului. Regiunea este traversată axial de şoseaua internaţională E60 (Oradea-Cluj Napoca-Târgu Mureş-Braşov-Bucureşti) precum şi
de magistrale feroviare Bucureşti-Sighişoara--Oradea, respectiv Bucureşti-Braşov-Dej-Baia Mare. Conexiunea cu Moldova este asigurată de o serie de şosele şi căi feroviare transcarpatice, cele mai importante urmând, până la un punct, Culoarul Someşului Mare
cu deversare în Depresiunea Dornei, spre Suceava şi Iaşi. La Cluj- Napoca şi Târgu Mureş funcţionează aeroporturi.

Bibliografie selectivă
1. Maier, A. (2001), Populaţia şi aşezările din Podişul Someşan, Editura Gh. Bariţiu, Cluj-Napoca.
2. Pop, Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Raţiu Ramona (2008), Populaţia şi aşezările din Câmpia Someşană (Câmpia Transilvaniei), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca.
4.. x x x (1987), Geografia României. III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.












12. TRANSILVANIA SUDICĂ
- existenţa unui teritoriu polarizat de o serie de centre situate în depresiunea intramontană a Ţării Bârsei, respectiv în culoarul depresionar Făgăraş-Sibiu;
- apariţia unui prag gravitaţional sinuos, în zona Târnavei Mari, unde o serie de microsisteme urbane şi rurale sunt polarizate divergent, unele spre centrele menţionate anterior, altele spre centre integrate în sistemul Transilvaniei nordice;
- Culoarul morfologic al depresiunilor joacă rolul unei linii de forţă a teritoriului
- Resurse ale subsolului variate dar în cantităţi limitate
- Oraşe numeroase, polarizate de Braşov şi Sibiu.


12.1. Componenta naturală
Componenta naturală a sistemului regional este constituită dintr-o axă morfologică principală suprapusă culoarului Braşov - Făgăraş - Sibiu cu cele trei depresiuni. Spre acesta gravitează întregul sistem de (Spre nord se ataşează spaţiului regional analizat podişurile Hârtibaciului şi Secaşelor precum şi culoarul mijlociu al Târnavei Mari.
Relieful este variat, cu o importantă pondere a terenurilor joase, de lunci, depresiuni şi podişuri: Podişul Hărtibaciu şi Secaşelor, Depresiunea Braşov (Ţara Bârsei), Depresiunea Făgăraş şi Depresiunea Sibiu prelungite spre vest cu Culoarul Apoldului, dar şi a unui spaţiu montan ce cuprinde versanţi montani orientaţi spre Ţara Bârsei: Baiu, Bodoc, Baraolt, Întorsurii, Piatra Mare, Postăvarul Munţii Perşani, versantul nordic al culmii Făgăraşului şi MunţiiCindrelului, cu atribute de complementaritate peisagistică şi economică. Dintre tipurile de relief predominante sunt cele pe roci cristaline şi sedimentare. Formele glaciare definesc peisajul crestei nordice a Făgăraşului, iar cele carstice masivele Postăvarul, Piatra
Mare şi, parţial, în bazinul Vârghişului, al Perşanilor. Podişul Hârtibaciului este afectat de alunecări de teren masive - glimee şi de torenţialitate activă.
Climatul regiunii este favorabil activităţilor umane datorită amplitudinilor limitate ale parametrilor meteorologici, a manifestărilor normale, într-un ecart tolerabil a maximelor şi minimelor acestora. Două aspecte climatice sunt definitorii pentru regiune şi anume: producerea celor mai caracteristice fenomenale foehnale din România pe versantul nordic al Făgăraşului, înspre depresiunile Făgăraş şi Sibiu.. Al doilea fenomen este cel al inversiunilor termice formate în Depresiunea Braşov urmarea cărora s-a înregistrat cea mai accentuată minimă termică din ţară (- 38,5 ºC, în iarna anului 1942, la Bod).
În spaţiul montan, datorită expoziţiei nordice, durata stratului de zăpadă este de 4-5 luni anual, propice practicării agrementului hivernal pe bază de sporturi de iarnă.
Resursele de apă provin din reţeaua de râuri alohtone (Oltul, Târnava Mare) sau cu izvoarele în perimetrul regiunii (afluenţii Oltului: Râul Negru, Hârtibaciul, Homorodul, Cibinul). Avându-şi obârşiile în munţi, alimentarea lor este pluvio-nivală, maximele scurgerii înregistrându-se, de regulă, primăvara.
Apele subterane sunt cantonate în glacisurile şi depozitele aluvionare ale luncilor sau de la contactul depresiunilor cu munţii. În ansamblu au caracteristici chimice şi biologice ce le integrează în categoria celor de consum.
Lacurile naturale apar în Făgăraş, fie în fostele circuri, fie în amontele barajelor morenaice glaciare (Bâlea, Capra, Podragu, Căpriţa). La Ocna Sibiului, exploatarea îndelungată a sării a dus la prăbuşirea vechilor saline şi formarea unor cuvete lacustre sărate,
unele cu depozite subţiri de nămol terapeutic şi cu uşoare fenomene de heliotermie.
La Bazna, dar mai ales în Depresiunea Braşovului, la Zizin,Malnaş, Bodoc, Vâlcele, Covasna sunt localizate acvifere cu apeminerale. La Covasna sunt cele mai cunoscute solfatare (emanaţii de bioxid de carbon), ca intensitate, din Europa. Potenţialul biopedogeografic al Transilvaniei sudice este compus dintr-o vegetaţie caracteristică celor două subetaje forestiere, ale pădurilor de foioase, dispuse între 400-1000 m altitudine, în depresiunile de contact morfologic şi în podiş, respectiv cel al coniferelor desfăşurat la peste 1 200 m în zona montană. Etajul de foioase debutează cu pădurile de gorun, mai extinse în Podişul Secaşelor, culoarul Apoldului, dealurile mai joase ale Podişului Hârtibaciului, urmate de cele de amestec stejar-fag împreună cu alte specii (carpen, tei, ulm, frasin). Fagul compact apare în munţii Perşani, Bodoc, Baraolt, precum şi în treimea inferioară a celorlalte masive. Coniferele întregesc o fâşie unitară între 1 200 – 1 800 m altitudine, efectul de expoziţie nordică coborând limita superioară a pădurii în raport cu versantul sudic. Făgăraşul şi Cindrelul sunt masive unde etajul subalpin de jneapăn şi ienupăr precede stepa rece, a pajiştilor alpine intens valorificate în trecut prin păşunat în „Mărginimea Sibiului”.
Resursele pedogeografice sunt alcătuite dintr-o gamă variată de soluri formate pe substraturi litologice, în condiţii de climat şi vegetaţie diferite. În vatra depresiunilor este domeniul argiluvisolurilor, în podişuri cel al cambisolurilor, iar în zona montană se dezvoltă diverse nuanţe de soluri podzolite. Pedogeneza deficitară a crestelor şi abrupturilor înalte a generat litosoluri şi regosoluri. În luncile râurilor ce brăzdează regiunea se extind soluri
aluvionare, fertile, dar şi lăcovişti în arealele mai intens umectate.
Baza de materii prime a Transilvaniei sudice este formată din resurse variate dar în cantităţi modeste. Astfel, la Ghelniţa şi Comandău, în Munţii Întorsurii se exploatează petrol, la Baraolt, Căpeni şi Valea Crişului cărbuni inferiori, în zona Ocna Sibiului există rezerve de sare. În Munţii Perşani se exploatează piatra de construcţie (bazalt) şi calcarele utilizate în fabricarea cimentului. La Porumbacu există calcare cristaline (marmură), valorificate pentru
lucrări decorative. Mai importante rămân însă terenurile agricole ce permit dezvoltarea unor subramuri diversificate ale agriculturii, fondul forestier extins şi, mai ales resursele atractive turistice. Masivele Făgăraş, Postăvarul şi Piatra Mare au un relief spectaculos, că în masivele menţionate dar şi în Munţii Cindrelului se întrunesc condiţii pentru practicarea sporturilor de iarnă, că apele minerale ale Depresiunii Braşovului au intrat deja în valorificarea curativă de profil.
Braşovul, Sibiul, Făgăraşul, Sighişoara sau Mediaşul sunt centre urbane cu o zestre turistică medievală remarcabilă (obiective istorice, religioase, culturale, monumente), iar zonele etnografice ale Sibiului, Făgăraşului, Braşovului sau Târnavei sunt recunoscute prin
obiceiurile, tradiţiile şi folclorul lor. Unice pentru această regiune sunt bisericile fortificate edificate de populaţia săsească în numeroase localităţi (Slimnic, Biertan, Saschiz, Axente Sever, Hărman, Feldioara, Şeica Mică, Cristian, Cisnădioara).

12.3. Componenta antropică

Componenta antropică este reflectată de popularea veche, continuă şi relativ densă a teritoriului. Poziţia geografică a oferit spaţiului analizat prerogativele porţilor deschise spre sudul şi nordul Carpaţilor (de-a lungul Oltului, o cale, din cele două alese, prin care romanii au intrat în Transilvania; prin pasurile Bran, Predeal, Predeluş sau Oituz, dublate spre interior, în Perşani, de pasul Vlădeni sau trecătoarea Racoş), respectiv a unor culoare cu funcţie comercială şi economică ce a atras, încă din antichitate, comunităţile umane. De aici rezultă densitatea mare a populaţiei în depresiunile sub-montane, de peste 125 locuitori/km², şi răspândirea sa largă în zona de podiş. Exceptând arealul Branului, popularea spaţiului montan este mult mai redusă, datorită fragmentării şi declivităţii pronunţate a formelor sale. Pe lângă populaţia românească, dominantă numeric, aici este localizată cea mai importantă comunitatea germană (saşii) din Transilvania. Ea a fost mult mai numeroasă, dar consecinţele celui de-al doilea război mondial s-au reflectat negativ asupra acesteia (deportări, migrarea spre Germania). În nordul Depresiunii Braşovului există numeroase localităţi cu populaţie secuiască.
Aşezările rurale etalează în structura, textura şi funcţiile lor condiţionările de ordin natural, istoric, economic, social şi etnic exercitate în geneza şi evoluţia habitatelor. Satele risipite (Jina, Poiana Sibiului) sunt mai rare şi sunt legate de ocupaţia pastorală a
românilor din „mărginime”. Aceeaşi populaţie şi-a edificat însă şi sate compacte (Răşinari, Gura Râului, Orlat) în Depresiunea Sibiului. Satele săseşti din zona depresionară sau de podiş sunt de tip compact şi prezintă o arhitectură specifică (Apold, Biertan).Densitatea aşezărilor este ridicată, iar funcţiile lor predominant agricole sunt asociate cu cele meşteşugăreşti (prelucrarea lemnului, a lânii).
Oraşele s-au dezvoltat îndeosebi în perioada feudală când funcţia comercială era mijlocită de poziţia periferică şi amplasarea pe drumurile de legătură cu Ţara Românească şi, prin aceasta, de Dunăre şi Marea Neagră.
Sistemul urban este polarizat, direct şi indirect, prin centre de niveluri diferite, de către Braşov (283 901 locuitori), urmat de Sibiu (155 045 locuitori), Sfântu Gheorghe, Sighişoara, Covasna, Mediaş, Copşa Mică, Târgu Secuiesc, Făgăraş, Victoria, Săcele, Codlea, Răşnov, Zărneşti, Tălmaciu, Cisnădie, Avrig, Sălişte, Ocna Sibiului, Agnita, Dumbrăveni. Se observă prezenţa a două centre majore,Braşovul şi Sibiul, care polarizează o serie de oraşe-satelit afirmate în proximitate, caz unic în România prin specificitatea lui. O tendinţă
de individualizare se manifestă la oraşele situate pe Târnava Mare unde Copşa Mică, Mediaşul şi Dumbrăveni sunt atrase spre Sibiu, iar Sighişoara se află la interfaţa a trei poli atractori: Braşov, Sibiu şi Târgu Mureş.

12.3. Economia regiunii
Componenta economica a regiunii se distinge prin dezvoltarea relativ echilibrată a celor trei ramuri, agricultura, industria şi turismul.
Agricultura are o serie de subramuri de mare tradiţie, prima dintre ele fiind creşterea ovinelor, în care depresiunile Sibiu, Făgăraş şi Braşov s-au specializat fiind, secole la rând, cea mai importantă zonă producătoare de lână din perimetrul actual al României.
Valorificând păşunile alpine ale Carpaţilor Meridionali şi Curburii, dar practicând deopotrivă transhumanţa, crescătorii de ovine au impus ocupaţia între cele mai extinse şi mai profitabile din regiune.
Cultura cerealelor se practică în spaţiile depresionare şi de luncă, iar versanţii podişurilor Secaşelor şi Hârtibaciului relevă o utilizare agricolă mixtă: culturi, fâneţe şi păşuni, pomi fructiferi, viţă de-vie. În privinţa viticulturii, şi ea de mare tradiţie, se detaşează
zona Târnavelor ca una din principalele podgorii ale ţării.
Industria are ca centru de referinţă Braşovul unde construcţia de maşini, industria lemnului, industria chimică, textilă şi alimentară deţin o serie de intreprinderi de rang naţional. De subliniat marile întreprinderi de autovehicule, avioane, maşini agricole, prelucrarea lânii, mobilă, produse cosmetice, brânzeturi. Prelucrarea lânii s-a delocalizat şi într-o serie de centre din vecinătatea sa (Săcele,Covasna, Prejmer). Sibiul s-a specializat, pe lângă tradiţionala industrie a lânii, răspândită şi în oraşele mici învecinate (Sălişte, Orlat, Cisnădie, Tălmaciu) în aparataj de precizie, utilaj minier, sticlărie, brânzeturi, produse din carne etc.
Industria chimică este concentrată îndeosebi la Copşa Mică (negru de fum, acid sulfuric) Victoria, Făgăraş (îngrăşăminte chimice,acid sulfuric), Mediaş (carbid), Zărneşti, Braşov (celuloză şi hârtie)etc. Materiale de construcţie se produc la Mediaş, Sighişoara (prefabricate, sticlă), Braşov (produse refractare), Hoghiz (ciment).
Turismul este o ramură economică în creştere, pornindu-se de la resursele atractive naturale şi antropice existente. În zona Braşovului turismul montan are o mare tradiţie datorită vecinătăţii Bucegilor, dar şi a altor masive pitoreşti (Postăvarul, Piatra Mare). În acest moment staţiunea Poiana Braşov se află în fruntea bazelor turistice specializate în agrement hivernal din ţară. O urmează îndeaproape staţiunea Păltiniş şi Bâlea (Bâlea Lac şi Bâlea –
cascadă). Pentru turismul curativ prioritatea o deţine staţiunea Covasna unde apele minerale conţin peste 2 800 mg/l C02, iar mofetele sunt cele mai concentrate din continentul european (97- 98% CO2). Staţiuni balneare mai mici sunt Ocna Sibiului, Vâlcele, Bazna, Homorod.
Transilvania sudică este un domeniu reprezentativ pentru turismul cultural. Vestigiile istorice (cetăţile medievale Sibiu, Braşov, Făgăraş, Râşnov, Sighişoara, Mediaş) bisericile fortificate ce împânzesc regiunea, Mănăstirea Sâmbăta, Biserica Neagră şi Casa Sfatului din Braşov, Muzeul Bruckenthal din Sibiu, tradiţiile,obiceiurile şi folclorul românesc, maghiar şi german sunt obiective cu mare forţă atractivă. Ele pot deveni ţinte pentru sejurul turismului culturalizant sau ale turismului de tranzit, dată fiind poziţia geografică a regiunii. Un avânt deosebit cunoaşte în acest moment turismul rural în aşezările rurale din zona Sibiului (Gura Râului, Răşinari, Sibiel) dar şi în numeroase sate din Depresiunea Braşovului sau zona Branului.
Transporturile integrează unităţile de habitat într-o reţea de drenuri rutiere şi feroviare ierarhizate de la nivelul naţional la cel local. Regiunea este traversată de şoselele europene
Oradea-Cluj Napoca-Sighişoara-Braşov), şi E68 (Nădlac-Arad-Deva- Sebeş-Sibiu-(cu ramificare pe E81 spre Piteşti-Bucureşti)-Braşov, de magistralele feroviare Bucureşti-Braşov-Dej-Baia Mare; Bucureşti- Braşov-Sighişoara-Oradea,Bucureşti-Braşov-Sibiu-Deva-Arad-
Curtici, precum şi de un număr important de şosele secundare sau căi ferate de penetraţie (Braşov-Zărneşti, Braşov-Întorsura Buzăului, Sibiu- Agnita. Din centrul său porneşte cel mai pitoresc sector de drum transcarpatic, cel al Transfăgărăşanului. La Sibiu funcţionează
un aeroport.
Perspectivele regiunii sunt generate d e o serie de factori favorizanţi şi anume: poziţia geografică sinonimă unui „loc central” al spaţiului naţional; resursele naturale variate (cu accent pe cele turistice şi agricole):standardul de dezvoltare economico-socială atins (superior mediei pe ţară); modelul de convieţuire interetnică moştenit etc.

Bibliografie selectivă
1. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Pop, Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. x x x (1987), Geografia României.III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.










13. MUNŢII APUSENI
- Individualizarea geografică a regiunii asociază criteriile naturale cu cele economice şi
sociale
- Arhitectura peisajului are ca element nodal grupa muntoasă a Bihorului, din care se
răsfiră celelalte masive montane
- Climat montan etajat cu influenţe oceanice.
- Veritabil castel de ape pentru nord-vestul ţării. Acumulări endocarstice deosebite. Ape
termale.
- Fond biogeografic diversificat.
-Resurse aurifere,polimetalice şi turistice apreciabile.
- Cei mai populaţi munţi ai continentului european.
- Oraşe mici cu centrul de polarizare la Câmpeni.


13.1. Baza naturală de susţinere
Ca unitate teritorială, regiunea poate fi luată în considerare atât sub raportul elementelor cadrului natural, cât şi al potenţialului de polarizare a concentrărilor umane (centre, axe) în funcţie de tendinţele, spontane sau dirijate, de evoluţie a teritoriului.
Munţii Apuseni sunt situaţi între valea Mureşului, la Sud şi văile Someşului şi a Barcăului la Nord. La Vest sunt delimitaţi printr-un racord diferenţiat morfologic, tranşant, în raport cu Câmpia şi slab diferenţiat altimetric în cel cu Dealurile de Vest. Către Est limita unităţii este clară, culoarul Mureşului şi o salbă de depresiuni submontane (Iara-Hăşdate, Almaşului) separându-i de Podişul Transilvaniei. Delimitarea altitudinală faţă de unităţile înconjurătoare este foarte clară, mai ales în raport cu pătrunderile câmpiei sub forma „golfurilor digitale” în partea de Vest şi depresiunile submontane ale Transilvaniei în Est.
Caracteristic pentru această regiune este existenţa unei game extrem de variate de forme de relief: depresiuni şi culoare, platouri, culmi aplatizate, versanţi prelungi, creste ascuţite, masive izolate. Ele vor determina atât o diversitate de ordin peisagistic, cât mai ales
condiţii nuanţate sub raportul populării şi a modului de utilizare agricolă a terenurilor. Accesibilitatea ridicată va face posibilă popularea intensă ceea ce le va atrage atributul de « cea mai umanizată unitate carpatică ».
Pe de altă parte, din punct de vedere geologic ei relevă o mare varietate petrografică, ceea ce a determinat o bogăţie deosebită în resurse subsolice, cât şi un mozaic peisagistic de mare valoare turistică. Deşi se consideră că cele două grupe ale Apusenilor (Nordici şi Sudici) au evoluat diferit, relieful lor se aseamănă sub numeroase aspecte. Astfel, partea centrală, cea mai înaltă şi masivă, este alcătuită din Munţii Bihor (1849 m în Vârful Cucurbăta) veritabil
nod orografic, constituit din roci cristaline paleozoice intens metamorfozate pe care a fost sculptat un relief de culmi semeţe, masive. Lor li se asociază formaţiuni sedimentare mezozoice, în special calcare, roci solubile în care au fost modelate veritabile carstoplene (Padiş, Scărişoara-Ocoale) cu cel mai spectaculos relief carstic din România. Aici sunt localizate complexul carstic Cetăţile Ponorului comparabil în carstul european doar cu cel de la Scoczian din Slovenia, peşterile Humpleu, Zăpodie, Hodobana, Altarului (cu cele mai renumite speleoteme din Europa), Gheţarul de la Scărişoara (ce adăposteşte un gheţar fosil cu o vârsta de peste 3000 ani) Peştera Vârtop (unde s-a descoperit o amprentă plantară aparţinând Omului de Neanderthal, de acum 62 000 ani). Există şi chei renumite precum cele ale Galbenei, Ordâncuşei, Someşului Cald, Sighiştelului etc.
La sud se înalţă masivul cristalin Găina, cu renumitul « Târg de Fete » desfăşurat aici anual, în a doua jumătate a lunii iulie, iar la est Masivul Gilău-Muntele Mare (1821 m). El este alcătuit, preponderent din cristalin precambrian şi paleozoic ce a mijlocit sculptarea unui relief greoi, masiv, cu culmi prelungi şi aplatizate în vreme ce văile au adâncimi mari şi versanţi prelungi. În partea sa sud-estică se află o zonă constituită din calcare cristaline (culmile Scăriţa-Belioara, Vulturese şi Leurda-Leaşu) fierăstruite de chei inedite (Poşăgii, Runcului, Pociovaliştei). La nord, Munţii Bihorului sunt flancaţi de masivul intruziv Vlădeasa (1839 m) în estul căruia se află un areal calcaros cu o serie de peşteri (Vârfuraşul), cheile Văii Stanciului şi cascada Răchiţele. Spre nord, asemeni unui V, se racordează nucleului central Munţii Plopiş (918 m în Dealul Ponorului), alcătuiţi din şisturi cristaline şi Munţii Meseş (996 m în Măgura Priei) cu o litologie mai complexă unde rocile cristaline se asociază calcarelor din Podişul Boiului. Aceştia din urmă sunt incluşi de unii autori, alături de Culmea Codrului sau Dealu Mare-Preluca, “jugului intracarpatic” interpus între Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali. Înspre vest, Munţii Apuseni trimit o serie de alte apofize, între
care Munţii Pădurea Craiului, alcătuiţi covârşitor din calcare, în stratele cărora a fost modelat cel mai complex relief carstic din ţară (Peştera Vântului, cu peste 50 km lungime; Peştera Ciur-Izbuc cu peste 200 urme de paşi ale omului preistoric; Defileul Crişului Repede; cheile Videi, Albioarei, Cuţilor; izbucurile Izbândiş, Bratcani, Topliţa etc.). Cu o orientare nord-vest - sud-est se înscrie culmea Codru Moma, cu masive cristaline în centru şi platouri carstice periferice (Vaşcău, Dumbrăviţa de Codru). Cunoscute sunt apele termale şicariera de marmoră de la Moneasa, precum şi carierele de la Vaşcău.Extremitatea sud-estică a regiunii revine Munţilor Zarand, cristalini, cu altitudini modeste, continuaţi spre est cu Munţii Metaliferi unde mozaicul petrografic atinge paroxismul. Aici se află blocuri cristaline asociate cu măguri vulcanice sau areale calcaroase. Zăcămintele de aur (Brad, Roşia Montană, Baia de Arieş) exploatate încă din antichitate, şi cele de cupru (Roşia Poieni) justifică topicul
atribuit. La est de Valea Ampoiului, se desfăşoară Munţii Trascăului, unde rocile ofiolitice flanchează o culme calcaroasă prelungă (Ciumerna-Bedeleu), traversată prin chei spectaculoase de apele Galdei, Râmeţului, Ampoiţei, Hăşdatelor. Pentru Trascău-Metaliferi,
unic este relieful de masive izolate, klippe şi olistolite, (Pietrele Ampoiţei, Vâlcanul, Piatra Bulzului, Bulzişor, Plotunul, Piatra Helenească). De mare importanţă peisagistică dar şi sub aspect demografic sau economic este prezenţa „depresiunilor golf” ale Vad-Borodului, Beiuşului şi Zarand-Gurahonţ-Brad, precum şi ale depresiunil r marginale Şimleu, Almaş, Huedin, Iara-Hăşdate, spre care sistemul regional al Munţilor Apuseni se descarcă periferic.
Climatul general este cel specific montan, cu manifestarea etajării elementelor climatice, temperaturi medii anuale de 2-60C, şi precipitaţii abundente de 800-1000 mm anual. Versantul vestic, aflat sub directa influenţă a maselor de aer vestice este mai umed (peste 1500 mm precipitaţii anual la Stâna de Vale) În opoziţie, pe latura sud-estică a Munţilor Apuseni masele de aer sunt foehnizate, ducând la creşterea uşoară a temperaturii medii anuale şi scăderea cantităţilor de precipitaţii în culoarul depresionar Alba Iulia – Turda (500-700 mm). Depresiunile (Brad, Gurahonţ, Huedin, Vad-Borod) au un climat specific, cu frecvente fenomene de inversiune termică, nebulozitate ridicată, ceaţă.
Hidrografic, Munţii Apuseni sunt un adevărat „castel de ape”. Reţeaua de drenaj este foarte densă datorită precipitaţiilor bogate.Versantul vestic este drenat de cele trei Crişuri (Alb, Negru şi Repede) şi de Barcău, spre est de Someşul Mic, Arieş şi Ampoi. Potenţialul hidroenergetic bogat este valorificat prin lacurile de acumulare, realizate pe Someşul Mic (Gilău), pe Someşul Cald (Tarniţa, Fântânele-Beliş), Iada (Leşu), Valea Drăganului (Floroiu), pe Crişul Repede. Apele subterane cuprind pânze freatice lipsite de continuitate, arealele carstice determinând mari acumulări drenate prin izbucuri (Galbenei, Tăuz, Coteţul Dobreştilor, Vânătara, Izbândiş). În regiunea de contact cu Dealurile şi Câmpia de Vest, în lungul faliilor carpatice marginale apar apele termale mineralizate (Vaţa, Moneasa sau Geoagiu-Băi), de o mare importanţă balneară.
Vegetaţia naturală dominantă este cea de pădure, cu etajul fagului şi cel al coniferelor. O mare parte din economia tradiţională a populaţiei autohtone, îndeosebi cea din Ţara Moţilor, se bazează pe exploatarea şi prelucrarea lemnului. Din cauza populării continue
vegetaţia forestieră a fost exploatată, reducându-se considerabil suprafeţele ocupate cu păduri. Pajiştile alpine din Biharea, Vlădeasa sau Muntele Mare, au fost şi ele afectate de sistemul de creştere a animalelor.
Fauna pădurilor montane cuprinde animale de interes cinegetic cum sunt ursul, cerbul şi, la altitudini mai joase, veveriţa, căprioara, mistreţul şi numeroase păsări (mierla, ciocănitoarea,cinteza). Fauna acvatică este reprezentată de cea specifică apelor de
munte, cu păstrăv şi lostriţă.
Solurile sunt corelate cu condiţiile petrografice, climatice şi biogeografice. Astfel, apar în succesiune cambisolurile (brune şi brunacide) favorizate de climatul umed şi răcoros şi de vegetaţia forestieră de foioase. La altitudini mai mari dominante sunt spodosolurile (podzolurile brune şi brune acide) sărace în humus. În depresiunile - golf întâlnim argiluvisoluri sau soluri aluvionare, iar pe calcare rendzine şi pseudo-rendzine.

RESURSE
Lemnul pădurilor constituie şi în prezent o resursă importantă, fiind folosit în fabricile de prelucrare a lemnului. Prezenţa păşunilor şi fâneţelor favorizează creşterea animalelor. Având în vedere specificul condiţiilor naturale (relief accidentat, climă rece şi umedă, soluri cu fertilitate scăzută) regiunea se încadrează în agroregiunile de munte. Terenurile arabile sunt restrânse (mai ales în depresiuni, pe platourile de joasă altitudine sau versanţii însoriţi) şi sunt valorificate prin culturi pomicole sau plante care rezistă unui climat răcoros şi umed.
Dintre resursele subsolului de mare importanţă sunt minereurile nemetalifere. Exploatările auro-argentifere de pe valea Crişului Alb şi din bazinul superior al Arieşului datează încă din
perioada daco-romană. În prezent exploatările sunt concentrate mai ales în Munţii Metaliferi la Zlatna, Roşia Montană, Roşia Poieni, Criştior-Brad. În Munţii Pădurea Craiului există zăcăminte de bauxită, iar în masivul Gilău-Muntele Mare zăcăminte de fier cu conţinut redus
în metal. Diversitatea petrografică se remarcă şi în multitudinea de roci de construcţie exploatate: granit, bazalt, andezit, calcare, marmură, travertin, pietriş şi nisip. Activităţile industriale sunt legate în principal de resursele disponibile (lemn, minereuri, roci de construcţie).
O categorie importantă de resurse este potenţialul turistic deosebit al acestei regiuni. Complexul carstic „Cetăţile Ponorului”, Peştera Urşilor, peşterile Meziad, Vântului, Vadu Crişului, Cetăţile Rădesei, Gheţarul de la Scărişoara, Huda lui Păpară, cheile Turzii, Someşului Cald, Galbenei, Ordâncuşei, Sighiştelului, Galdei, Râmeţului, ponoarele Vânătara, Runcşor, Toaia; structurile geologice inedite ale Detunatelor, rezervaţiile fosilifere (Dealul cu Melci) etc sunt doar câteva din nenumăratele valori peisagistice naturale de care beneficiază acest spaţiu. La acestea se adaugă valorile etnografice şi culturale cuprinzând satele tradiţionale, portul popular, sărbătorile şi datinile, meşteşugurile etc. Varietatea şi unicitatea peisajelor, bogăţia tradiţiilor etnografice constituie resurse încă insuficient valorificate, fiind în curs de constituire sistemul de exploatare de tip rural .

13.2. Componenta antropică
Condiţiile naturale relativ favorabile pentru o zonă montană (numărul mare al depresiunilor şi văilor, altitudinile moderate,prezenţa resurselor solului) au permis umanizarea accentuată a acestei regiuni. Populaţia este repartizată inegal în teritoriu, arii de concentrare înregistrându-se depresiunile golf (Beiuş, Nucet, Ştei; Aleşd; Sebiş, Ineu, Gurahonţ), în culoarele marginale sau în zonele miniere (Brad, Abrud, Câmpeni, Zlatna) în vreme ce suprafeţele intens împădurite (Padiş-Lumea Pierdută) sunt nepopulate.
Punctul maxim al creşterii numerice a fost atins la jumătatea secolului XX. După anii 60-70 ai secolului trecut (când exodul rural a atins în România valori deosebite în legătura cu politica de industrializare forţată) numărul populaţiei începe să scadă ca urmare a migrărilor
spre oraşele dinafara spaţiului montan. De remarcat structura etnică covârşitor românească, celelalte naţionalităţi (unguri) apărând doar în zonele miniere. Aşezările rurale specifice sunt „crângurile” care sunt sate mici (sub 500 locuitori) cu structură risipită. Problema actuală cu care ele se confruntă este depopularea spontană cauzată de migrarea în masă a populaţiei tinere şi indicele mortalităţii ridicat la cea vârstnică. Exodul populaţiei este determinat şi de cauze economice şi sociale (nivelul de trai scăzut, lipsa infrastructurilor de acces, a alimentării cu energie sau apă, a dotărilor sociale strict necesare (şcoli, dispensare, magazine comerciale). Numărul crângurilor cu dispariţie certă este deosebit de mare. Singura şansă de supravieţuire a unora dintre ele mai favorabil localizate este dezvoltarea turismului rural care să diversifice profilul economic al regiunii. Din punct de vedere al funcţiei economice satele sunt miniere, forestiere, pastorale sau mixte.
Aşezările urbane sunt vechi târguri sau centre miniere şi sunt, în general, mici. Principalele oraşe sunt: Brad, Abrud, Baia de Arieş,Beiuş, Vaşcău, Zlatna, Sebiş, Nucet, Ştei. Principalul centru care polarizează spaţiul Munţilor Apuseni este oraşul Câmpeni, al cărui rol
este determinat atât de poziţia relativ centrală în cadrul regiunii, cât şi de potenţialul de comunicaţie, cât şi de rolul istoric. Noul oraş Geoagiu are o funcţie turistică bazată pe valorificarea milenară a apelor termale şi termo-minerale din calcarele anticlinalului Boi-
Rapolt-Rapolţel.

13.3 . Economia şi perspectivele sistemului regional
Industria extractivă are cea mai veche tradiţie din România, exploatările de aur şi argint din zona Metaliferilor datând din perioada dacică. Ele au fost ridicate la nivel unic al intensităţii şi complexităţii sub stăpânirea romană (cunoscutele galerii de la Roşia Montană) şi
au continuat până în zilele noastre. În scopul rafinării aurului a fost înfiinţată fabrica de acid sulfuric de la Zlatna care au produs o poluare masivă a naturii locurilor. Bauxita se exploatează la Vârciorog, Roşia, Zece Hotare, Răcaş, minereul fiind sortat primar la Dobreşti şi livrat întreprinderii de alumină din Oradea. Minereul de fier s-a extras de la Căpuş, iar actualmente din minele de la Băişoara. Cariere de marmură de bună calitate sunt deschise la Moneasa, Vaşcău, Sohodol, Chişcău.
Ocupaţie străveche, prelucrarea lemnului, îmbracă atât un caracter artizanal (cunoscută este măestria moţilor în fabricarea vaselor şi articolelor din lemn), cât şi unul de tip industrial (mobilă şi alte produse din lemn). Centre de referinţă sunt Câmpeni, Beiuş şi Brad.
După anii ’90 în zona Ştei s-a afirmat industria alimentară (apă minerală, bere, alcool, sucuri, produse de panificaţie) a intreprinderii European Drinks.
Turismul valorifică doar o parte nesemnificativă a potenţialului atractiv natural şi antropic al regiunii. Staţiunile Moneasa, Geoagiu-Băi, Vaţa de Jos, Stâna de Vale, Arieşeni, Băişoara, Beliş-Fântânele cărora li-i se adaugă alte cabane şi popasuri turistice (Padiş, Leşu,
Vadu Crişului, Râmeţ, Cerbul, Meziad etc) sunt simple avanposturi ale unor amenajări de amploare ce se cer realizate. Un avânt deosebit a luat în ultimul timp turismul rural, anumite localităţi din bazinul Arieşului Mare (Albac, Scărişoara, Gîrda de Sus, Arieşeni), depresiunea Huedin (Sâncrai, Izvoru Crişului), depresiunea Beiuş (Meziad, Pietroasa, Chişcău) devenind prin pensiunile lor ţinte ale unui număr în creştere de vizitatori Căile de comunicaţie sunt dense pentru o regiune montană şi sunt axate pe principalele văi. Munţii Apuseni sunt traversaţi de magistrala feroviară 3 (Bucureşti-Episcopia Bihor), pe valea Crişului Repede şi pasul Ciucea. Câteva căi ferate secundare pătrund pe valea Arieşului (de la Turda la Abrud), pe Crişul Alb (Ineu-Brad şi de aici la Deva) sau pe Crişul Negru (Beiuş-Vaşcău). Reţeaua de
drumuri se suprapune în mare măsură celei de cale ferată. Pe valea Crişului Repede, dinspre Oradea spre Cluj-Napoca trece drumul european E60. prin sudul Munţilor Apuseni, pe valea Mureşului trece o altă arteră de importanţă europeană E68 (Arad-Deva-Sebeş spre Bucureşti). Din aceste artere importante se desprind şosele pe toate văile importante (Arieş, Ampoi, Crişul Negru, Crişul Alb).
Modelul regional al Munţilor Apuseni apare ca o reţea dendritică, cu liniile suprapuse axelor de gravitaţie naturală şiantropică (văi, căi de comunicaţii), iar ochiurile reţelei fiind suprapuse masivelor montane, intens umanizate. În cadrul acestui model regional, pot fi evidenţiate subregiuni, axate pe principalele văi şi căi de comunicaţii, care deversează gravitaţional către ariile adiacente. Ariile aferente bazinului superior al Someşului Mic sunt polarizate spre exterior (spre Cluj-Napoca); bazinul Arieşului spre Turda; Depresiunea Zlatna şi bazinul Ampoiului spre Alba Iulia; Depresiunea Brad spre Deva; depresiunile „golf” Zarand, Beiuş şi Vad-Borod sunt atrase de către spaţiul deschis al Dealurilor şi Câmpiei de Vest. Se pune astfel în evidenţă o relaţie de complementaritate între spaţiul montan şi ariile mai joase limitrofe (Depresiunea Transilvaniei, culoarul Mureşului, Câmpia şi Dealurile de Vest). Profilul economic de perspectivă al regiunii situează pe primul loc, detaşat, turismul, urmat de agricultura ecologică, prelucrarea eficientă şi controlată a resurselor lemnoase, mineritul substanţelor nemetalifere.

Bibliografie selectivă
1. Cocean, P. (1984), Potenţialul economic al carstului din Munţii Apuseni, Editura Academiei Române, Bucureşti.
2. Pop. Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. x x x (1987), Geografia României.III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.


14. CRIŞANA
- entitate spaţială creionată toponimic pe un suport istoric recunoscut.
- Asociere strânsă în plan peisagistic şi funcţional între câmpie, dealuri şi munte.
- Reţea hidrografică aparţinând grupei vestice, tributară integral Tisei.Mari acvifere cu
ape termale
- Umanizare încă din preistorie, cu aşezări rurale mijlocii şi mari.
- Zăcăminte de petrol şi gaze, ape termale, obiective turistice naturale şi antropice.
- Oraşele, putin numeroase in raport cu suprafata regiunii, alcătuiesc un sistem urban,
polarizat de Oradea.
- Agricultura productivă, mixtă, cu largi disponibilităţi de intensivizare.
- Avantaje în colaborările transfrontaliere.

14.1. Baza naturală de susţinere
Topicul regiunii provine de la provincia geografico-istorică omonimă, al cărei teritoriu se regăseşte în proporţie covârşitoare între limitele sale. Fac excepţie spaţiile montane aferente nucleului orografic al Munţilor Apuseni şi cele din partea nord-estică (Ţara
Oaşului) integrate la alte unităţi teritoriale. Este o entitate teritorială care cuprinde Câmpia şi Dealurile de Vest de la Nord de Crişul Albşi până la culoarul Someşului inclusiv. (Ea nu include, deci, toate teritoriile aferente unităţii cu acelaşi nume creionată ca diviziune politico-administrativă în urma regionărilor din anii 1920, 1925 sau 1959).
Structura orografică a bazei naturale de susţinere este compusă, în principal, din Câmpia Crişurilor şi Someşului, forme de relief joase, în care râurile divaghează şi înmlăştinesc (cunoscutele mlaştini ale Ecedei), precum şi din sectoarele de câmpii înalte ale Careiului (altitudinea maximă 143 m), Cermei sau Miersig. Aici, ca elemente morfologice aparte, sunt dunele de nisip din Câmpia Careiului fixate prin livezi de pomi fructiferi şi plantaţii de viţă-de-vie. A doua treaptă de relief este alcătuită din sectorul central-nordic al Dealurilor de Vest unde, de la nord la sud, seînşiruie următoarele subunităţi: Dealurile Crasnei şi Sălajului, Dealurile Oradei, Dealurile Ghepişului şi Piemontul Codrului. Ele au
caracter piemontan (fără a omite însă unele iviri izolate de roci cristaline sau chiar vulcanice într-o serie de măguri), altitudini de 300-400 m, înclină de la est la vest şi au o fragmentare mai accentuată. În sfârşit, Crişanei îi aparţin, prin gravitaţia naturală şi antropică aferentă, versanţii vestici ai masivelor jugului intracarpatic (Meseş, Prisnel-Preluca) şi ale Munţilor Apuseni (Plopiş, Pădurea Craiului şi Codru Moma).
Climatic unitatea se află, în integralitate, sub influenţa maselor de aer vestice, mai umede şi moderate termic. Temperaturile medii anuale se înscriu între izotermele de 9-10,5°C
(10,4 °C la Oradea), iar precipitaţiile oscilează între 610-750 mm (619 mm la Satu Mare), cu un maxim de primăvară şi toamnă. Este practic cea mai umedă zonă de câmpie din România. În ciuda acestui aspect, datorită evaporaţiei şi evapotranspiraţiei intense, în zona de câmpie se înregistrează un deficit de precipitaţii cuprins între 50-175 mm anual ceea ce reclamă efectuarea irigaţiilor. Durata zăpezilor ajunge la 2 luni în arealele deluroase şi 2-3 luni în masivele muntoase învecinate.
Resursele de apă aparţine reţelei de râuri epigee, lacurilor de acumulare antropică şi pânzelor freatice. Crişana este străbătută, în primul rând, de cele trei Crişuri (de unde şi numele atribuit) cu izvoarele în rama montană învecinată (excepţie face Crişul Repede, cu obârşia în Depresiunea Huedinului). În partea nordică, o traversează Crasna, Barcăul şi Someşul. Rezultă astfel o densitate superioară a reţelei hidrografice de suprafaţă, sinonimă cu tot atâtea posibilităţi de alimentare cu apă a agriculturii, industriei sau aşezărilor. Rezerve importante sunt cantonate în structurile de tip piemontan al Dealurilor de Vest (Tăşadului, Oradei sau Ghepişului) precum şi în patul aluvionar al luncilor. În scopul regularizării scurgerii, dar şi a unor utilităţi complexe (alimentare cu apă, hidroenergie) s-au construit o serie de lacuri pe Crişul Repede amonte de Oradea, dar şi pe alte râuri (lacurile Moftin, Vârşolţ). Alte lacuri au însuşirile iazurilor (Cefa, Miersig, Andrid, Sălacea). Creşterile de debite în perioadele ploioase îndelungate determină inundaţii pe Someş, Crişuri, Barcău. Mai importante prin impactul lor turistic şi energetic sunt apele termale din subasmentul Câmpiei şi Dealurilor de Vest. Reţeaua profundă de falii a determinat formarea unor acvifere suprapuse (două în zona Oradea, primul la 47-150 m adâncime cu temperaturi de 49 °C, iar al doilea la 340-410 m, cu temperaturi de 43°C). Acviferele se extind de la Satu Mare în nord, la Timişoara spre sud, cu descărcări naturale sau în foraje la Satu Mare, Carei, Marghita, Tăşnad. Oradea, Băile Felix dar şi în Dealurile de Vest la Boghiş, Şimleul Silvaniei, Zăuan, Meseşeni Băi etc. Apele termale prezintă o mineralizare de 0,7-12 gr/l ce creşte odată cu adâncimea acviferului, fapt cel adaugă un principiu curativ în plus.
Vegetaţia înscrie teritoriul suprapus câmpiei în zona silvostepei submediteraneene panonice dominate de păiuşul stepic (Festuca). Pâlcurile de stejar sunt rare datorită antropizării accentuate. Azonal se dezvoltă vegetaţia psamofilă (pe dune de nisip). Etajul pădurilor de foioase debutează cu asociaţiile de cerete (Quercus cerris) urmate de gorunete (Quercus robur) şi făgete (Fagus silvatica). Ca plante rare cea mai cunoscută este nufărul (Nymphaea lotus thermalis) ce populează lacul şi pârâul Peţea din zona Băilor Episcopiei (1 Mai) de lângă Oradea. Este un relict tropical, cu biotop actual natural în Delta Nilului, menţinut în flora ţării noastre, inclusiv în perioada glaciară, datorită apelor termale ce
alimentează pârâul menţionat.
Fauna Crişanei este compusă din animale adaptate peisajului de câmpie (hârciog, popândău, orbete, iepure, potârniche, prepeliţă) respectiv pădurile de foioase (mistreţ, căprior, viezure, lup, vulpe, fazan). Cunoscut este fondul de vânătoare de la Balc unde fauna cinegetică este densă.
Învelişul de soluri situează molisolurile (cernoziom, cernoziom levigat) ca predominante în zona de câmpie, respectiv argiluvisolurile şi cambisolurile în cele de deal şi podişuri. Solurile nisipoase, aluvisolurile şi solurile hidromorfe (lăcoviştile) apar azonal, dar cu o frecventă notabilă.
Resursele subsolului sunt variate. Crişana deţine zăcăminte de materii prime energetice cum ar fi: petrol (Salonta, Borş, Curtuiuşeni, Suplacu de Barcău), gaze naturale (Balc,Marghita, Pişcolţ), cărbuni ( în bazi nul Barcăului la Ip, Popeşti, Sărmăşag, Chieşd etc), ape termale. La Tăşnad şi Episcopia Bihor se exploatează argile, iar din luncile Someşului şi Crişurilor nisipuri şi pietrişuri utilizate în construcţii. O valoare deosebită o au terenurile agricole, cu o desfăşurare largă şi o fertilitate ridicată ce permit practicarea a numeroase subramuri ale agriculturii. Fondul forestier este limitat ca suprafaţă şi productivitate în vreme ce resursele turistice acordă regiunii perspective ample în domeniu prin apele termale şi termo-minerale, resursele cinegetice şi piscicole,obiectivele antropice (cetăţi, castele, biserici, monumente, atracţii etnografice aparţinând zonelor Bihor, Codru şi Sălaj) etc.

14.2. Componenta antropică a sistemului regional
Popularea regiunii este extrem de veche. În neoliticul timpuriu aici s-a individualizat „Cultura Criş”. Davele de la Marca sau Tăşad, castrele romane de la Marghita şi Porolissum stau mărturie importanţei sale în antichitate. Densităţi ridicate ale populaţiei se întâlnesc în zona de racord a câmpiei cu dealurile, a dealurilor cu munţii (pe baza efectului de complementaritate) în luncile fertile ale râurilor, în perimetrele intens urbanizate. Dimpotrivă densităţi reduse definesc anumite areale din câmpia joasă şi mlăştinoasă a Crişurilor şi Someşului, dealurile cu fragmentare mai accentuată, versanţii montani. Fondul etnic autohton, românesc. a suferit în timp istoric interferenţe cu populaţie de origine maghiară, germană (şvabi), slovacă etc, vizibile în structura demografică a numeroase aşezări. Mozaicul etnic a atras o diversitate de ordin confesional, alături de ortodocşi convieţuind catolici, reformaţi, protestanţi. Un fenomen îngrijorător este scăderea lentă a populaţiei regiunii, cu un indice de
peste 1% anual, datorită soldului natural şi migratoriu negativ. De asemenea, îmbătrânirea populaţiei se manifestă vizibil.
Aşezările umane s-au adapta rigorilor impuse de morfologia reliefului, factorii climatici (cu preferinţă pentru arealele adăpostite),hidrografici (prezenţa surselor de apă, dar şi evitarea suprafeţelor cupericol de inundare), prezenţa resurselor, tradiţia locuirii etc.
Satele aparţin celor două categorii structurale, răsfirate printre livezile şi viile
culmilor deluroase, şi adunate, în zonele plane, de câmpie sau piemont. La adunarea gospodăriilor în vetre au contribuit şi măsurile luate de administraţia din secolul XVIII pentru gruparea cât mai strânsă a acestora. Funcţia de bază rămâne cea agricolă, cu specializarea în cultura plantelor pentru satele din câmpie şi un profil agricol mixt pentru cele din zona deluroasă. În arealele carbonifere sau petroliere se asociază profilul industrial (extractiv), în cele împădurite prelucrarea lemnului.
Oraşele au nucleele constituite în epoca medievală, în fostele cetăţi (Oradea, Satu Mare, Şimleul Silvaniei),în cea capitalistă (Carei, Marghita, Zalău, Salonta) sau după al doilea război mondial (Valea lui Mihai, Tăşnad, Cehu Silvaniei). Raportat la extensiunea sa, Crişana are un număr redus de oraşe, sarcinile centrului polarizator principal revenindu-i Oradei (221 487 locuitori) urmată de Satu Mare (129 523 locuitori). Funcţiile celor două oraşe mari, de peste 100 000 locuitori, sunt industriale, comerciale, culturale, politicoadministrative, turistice. Zalăul, al treilea oraş al unităţii studiate, s-a afirmat odată cu statutul său de reşedinţă judeţeană ajungând în 2002 la aproape 63 000 locuitori. Oraşele mijlocii şi mici îmbină funcţia industrială cu cea comercială sau agricolă. În cazul Tăşnadului, pe lângă funcţia industrială şi agricolă, se afirmă cea turistică legată de valorificarea apelor termale.

14.3. Economia şi perspectivele regiunii
Economia Crişanei îmbină agricultura cu industria şi turismul. Având un potenţial pedogeografic important, ramura agricolă are condiţii propice de dezvoltare. Câmpiile se integrează exploatării prin culturi de cereale, plante tehnice şi furajere. Din acest punct de vedere ne aflăm în cea de-a doua zona agricolă a ţării, după Câmpia Română. Grâul, orzul, porumbul, sfecla de zahăr, floarea soarelui, inul, cânepa se cultiva pe suprafeţe vaste. Pe dunele de nisip ale Câmpiei Careilor şi în zona deluroasă găsesc condiţii fitogeografice
optime pomii fructiferi, inclusiv piersicul şi caisul, dar şi viţa de vie. Podgoriile Oradei, Marghitei şi cele din vecinătatea municipiului Satu Mare produc struguri de bună calitate. În periurbanul principalelor oraşe, în luncile Crişului Repede şi Someşului, se practică legumicultura. Creşterea animalelor se desfăşoară fie în ferme mari, cum sunt cele de ovine, porcine sau bovine din zona de câmpie, fie în ferme mici sau în gospodăriile populaţiei din zona deluroasă. În zona de câmpie se întâlneşte frecvent avicultura (creşterea gâştelor) şi apicultura.
Industria este concentrată îndeosebi în oraşele mari şi mijlocii, cele mici fiind, de regulă, monoindustriale. Principalul centru industrial rămâne Oradea cu prelucrarea bauxitei, producţia de lacuri şi vopsele, materiale plastice, utilaje, mobilă, textile, produse alimentare. O însoţeşte municipiul Satu Mare cu industrie constructoare de maşini (utilaj minier), aparataj casnic, mobilă, produse alimentare şi textile. În ambele oraşe funcţionează termocentrale. Pentru Zalău este proprie producţia de ţevi laminate din oţel, armături din fontă şi oţel, conductori emailaţi, anvelope,mobilă, textile. Intreprinderi mici, de prelucrare a produselor agricole vegetale şi animale funcţionează la Carei (ulei, zahăr), Marghita, Tăşnad sau Salonta. La Şimleul Silvaniei era recunoscută industria vinului. Petrolul extras din regiune se rafinează la Suplacu de Barcău.
Turismul beneficiază de o serie de resurse naturale între care se remarcă apele termale din întreg subasmentul Câmpiei şi Dealurilor de Vest. Ele se valorifică balnear în staţiunile Băile Felix, Băile Episcopiei (1 Mai), Tăşnad, Boghiş, Zăuan, Meseşeni Băi, Beltiug, Tinca, dar şi la Marghita, Carei, Satu Mare, Oradea în ştranduri sau piscine pentru turismul de agrement. Staţiunea Băile Felix se înscrie între bazele turistice cu cerere internaţională. Al doilea tip de turism practicat în regiune este cel cultural, vizând obiectivele antropice din Oradea (Muzeul Ţării Crişurilor, Biserica cu Lună), Satu Mare, Carei, Şimleul Silvaniei (cetatea medievală), castrul de la Porolissum Incipient se afirmă turismul rural cu accent pe resursele etnografice din zona Codru, Sălaj sau Bihor. Turismul de tranzit atinge cote ridicate datorită traversării regiunii de o serie de reţele rutiere şi feroviare cu conexiuni transfrontaliere.
Transporturile prezintă o serie de căi rutiere, feroviare şi aeriene care facilitează vehicularea masei, energiei, produselor şi intereselor în sistemul regional. Astfel, regiunea este traversată axial de şoseaua internaţională E60 (Borş-Cluj Napoca-Bucureşti), de magistralele feroviare Bucureşti-Cluj Napoca-Oradea-Episcopia Bihor şi Bucureşti-Braşov-Dej-Baia Mare-Satu Mare-Halmeu, ambele cu legături internaţionale. La Oradea şi Satu Mare fiinţează două aeroporturi cu activităţi de transport în creştere. Lor li se adaugă şosele şi căi ferate orientate nord-sud (Satu Mare-Oradea-Arad) sau ramificate din acestea.
Evoluţia viitoare a regiunii Crişana este jalonată de următorii factori favorizanţi:
- prezenţa unor resurse naturale şi umane care pot susţine o dezvoltare durabilă a teritoriului;
- poziţia periferică în cadrul teritoriului naţional ce îi permite legături şi colaborări transfrontaliere ample. Astfel, aria de polarizare a oraşelor Satu Mare şi Oradea se poate extinde asupra unor teritorii din ţările vecine cu efect important în sfera economică şi socială;
- traversarea ei de viitoarele autostrăzi Borş-Oradea-Braşov şi Niyregyhaza-Satu Mare-Baia Mare îi va asigura o conexiune rapidăcu culoarul VI de transport european prefigurat a se dezvolta pe direcţia-Budapesta - Kiev;
- complementaritatea multor subramuri economice, agricole, industriale şi turistice cu cele din regiunile interne dar şi din cea transfrontalieră învecinată cu efect pozitiv asupra schimburilor comerciale. Etc.

Bibliografie selectivă
1. Berindei, I., Posea, A., Pop, Gr. (1987), Câmpia Crişurilor, Crişul Repede, Ţara Beiuşului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti..
2. Pop, Gr. (2005), Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
3. x x x (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Editura Academiei, Bucureşti.


15. HAŢEG-POIANA RUSCĂ
- Deşi are o suprafaţă mai restrânsă, regiunea de faţă se individualizează pregnant într-un spaţiu neadjudecat de vectorii de grav itaţie ai sistemelor teritoriale învecinate
- Nucleul regiunii este cuveta morfologică a Depresiunii Haţegului cu rol de polarizare
naturală şi antropică.
- Resurse de cărbuni, fier, nemetalifere, forestiere şi turistice.
- include în limitele sale două zone industriale de mare tradiţie din România şi anume cea a Văii Jiului şi Hunedoara-Călan
- Profil industrial în estompare,datorită destructurării industriei după 1989.Potenţial
turistic exploatat incipient, cu mari şanse de afirmare în plan recreativ, cultural şi rural.

15.1. Baza naturală de susţinere
Baza naturală de susţinere este constituită dintr-un nucleu morfologic suprapus Depresiunii Haţegului, cu origine tectonică, interpusă între Munţii Retezatului la sud şi sud-est, respectiv Munţii Poiana Ruscă la vest – nord-vest. Se prezintă ca o câmpie întinsă, cu soluri fertile, cu un climat specific de bazin morfologic adăpostit. Posedă o bogată încărcătură istorică legată de amplasarea vestigiilor daco-romane Prin pasul Merişor (759 m) ea comunică direct cu Depresiunea Petroşani, formată în acelaşi mod, ce se ataşează, prin numeroase elemente convergente, sistemului teritorial. Alt pas, Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), situat la vest, o interconectează cu apofiza culoarului Bistrei. Aparţin, de asemenea, regiunii şi masivele muntoase învecinate, în primul rând Munţii Şureanu (2 130 m în Vârful lui Pătru) cunoscuţi printr-un relief carstic de mare amploare (peşterile Şura Mare, Cioclovina, Ponorici, Peştera din Valea Stânii). Munţii Retezat au altitudini ridicate (2 509 m în Vârful Peleaga) şi conservă numeroase forme ale modelării glaciare (custuri, circuri, văi, morene). Datorită peisajului lor inedit, cu numeroase elemente morfologice, hidrografice sau biogeografice rare, aici s-a înfiinţat, în anul 1935, Parcul Naţional Retezat, cu o suprafaţă de 54 400 ha, primul de acest fel din România. Munţii Poiana Ruscă au aspect de cupolă, cu culmi largi şi văi relativ înguste. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline cu intercalaţii de calcare şi intruziuni eruptive, rezultând o diversitatea reliefului şi a resurselor subsolului. Altitudinile mai reduse (1 374 m în Vârful Padeş), aplatizarea avansată a rocilor cristaline paleozoice şi relieful de culmi şi platouri domoale au favorizat o intensă umanizare (de unde şi topicul de “Ţinutul pădurenilor”). Acestei unităţi i se asociază şi Culoarul Orăştiei respectiv Culoarul
Mureşului dintre Şibot şi Săvârşin.
Trăsăturile climatului sunt dictate de orografie depresiunile şi culoarele de vale afişând un climat de podiş, cu temperaturi medii de 7-10°C şi precipitaţii de 700-800 mm anual. Dimpotrivă arealele montane respectă legea zonalităţii climatice verticale, cu scăderea
temperaturii şi creşterea precipitaţiilor cu altitudinea. Pe crestele Retezatului temperatura medie anuală este negativă, iar precipitaţiile depăşesc 1200 mm. Durata stratului de zăpadă ajunge la 4-5 luni. În vatra depresiunilor iarna cantonează aerul rece, generând inversiuni
termice. De-a lungul culoarului Mureşului până amonte de Orăştie pătrund influenţele submediteraneene marcate de temperaturi medii mai ridicate, ierni cu zăpadă puţină şi de mai scurtă durată.
Resursele de apă ale regiunii sunt bogate. Unitatea montană a Retezatului, dar şi cea a munţilor Şureanu sau Poiana Ruscă sunt veritabile castele de apă din care, divergent, se organizează drenuri colectate de Jiu sau Mureş. Streiul străbate axial regiunea fiind unul dintre cele mai intens amenajate râuri interioare din ţară. Rezerve importante de apă poartă Mureşul, dar şi cel mai important râu din Poiana Ruscă, Cerna. Lacurile artificiale Cinciş şi Gura Apei se adaugă celor peste 80 lacuri glaciare din Masivul Retezat (Bucura – 10 ha, Zănoaga – 29 m profunzime, Tăul Porţii, Tăul Agăţat, Galeşu, Ana, Lia, Viorica, Florica etc). În zona Călan izvorăsc ape mezotermale. În Munţii Şureanu şi Retezatu Mic există numeroase
acvifere carstice.
Vegetaţia, ca element definitoriu pentru fizionomia peisajului regional, este dispusă în etaje succesive integrate domeniului forestier. Astfel, în Depresiunea Haţegului, Culoarul Mureşului, Culoarul Orăştiei şi la poalele Munţilor Poiana Ruscă terenurile cu declivităţi mai pronunţate sunt acoperite de gorunete şi gorunofăgete. Etajul fagului are o dispunere compactă în Poiana Ruscă şi în treimea inferioară a masivelor grupei Retezat unde urcă până la 1100-1200 m. Peste această altitudine el lasă loc răşinoaselor,răspândite insular în Poiana Ruscă şi compact, între 1200-1800 m în Retezat sau Şureanu. Pe calcare şi în zonele mai adăpostite apar endemisme submediteraneene (liliac, pinul negru, alun turcesc). La peste 1800 m înălţime, în Şureanu şi Retezat-Godeanu se extind pajiştile alpine
Compoziţia faunei nu diferă faţă de alte regiuni preponderent muntoase ale ţării. Ea relevă o etajare a biotopurilor preferate în cele două tipuri de pădure, de foioase şi răşinoase, dar şi prezenţa unei faune alpine al cărei simbol rămâne capra neagră ocrotită în Parcul Naţional Retezat sau diverse specii de acvile. Apar însă şi elemente faunistice mai deosebite cum ar fi vipera cu corn (Vipera amm dytes) sau broască ţestoasă de uscat (Testudoi hermanni).
Pedogeneza a găsit condiţii favorabile de manifestare în culoarele râurilor, pe terase sau glacisuri, precum şi în Depresiunea Haţegului unde apar soluri bine structurate, profunde, fertile. În Depresiunea Petroşani substratul edafic a fost în mare parte bulversat de către îndelungata şi intensa activitate de exploatare a cărbunilor. În munţi distingem o etajare a solurilor de la cambisolurile brune şi brune acide la podzolurile acide alpine şi litosolurile crestelor şi culmilor fragmentate şi abrupte.
Regiunea Haţeg-Poiana Ruscă deţine o serie de resurse ale subsolului care au susţinut, mai mult de două secole şi jumătate siderurgia locului. Avem în vedere, în primul rând zăcămintele de fier din zona Ghelari, Teliucu Inferior şi Vadu Dobrii. Ele s-au asociat rezervelor de cărbune superior din Depresiunea Petroşani (Petrila, Uricani, Lupeni, Aninoasa, Paroşeni, Câmpu lui Neag) valorificate pentru cocs metalurgic sau termoenergie. Valorificarea continuă, din secolul al XVIII şi până azi, a dus la secătuirea rezervelor uşor de
exploatat ceea ce a dus la închiderea şi conservarea multor mine datorită rentabilităţii lor incerte. Tot în Munţii Poiana Ruscă se află zăcăminte de minereuri complexe (plumb, cupru) la Alunu, Ruschiţa, Muncelu Mic), marmură la Ruschiţa (de-o calitate superioară, ce poate rivaliza oricând cu cea de la Carrara sau Paros), talc la Lelese, dolomite, nisipuri cuarţoase. În Munţii Şureanu, în peştera Cioclovina Uscată s-a exploatat guano. Tot în subsolul regiunii se află ape mezo-termale (la Călan) şi, o serie de peşteri de mare valoare turistică (Şura Mare, Cioclovina, Ponorici, Peştera de la Româneşti). Terenurile agricole din culoarele râurilor şi din depresiuni sunt valorificate prin culturi şi fâneţe, iar cele din zona montană pentru păşuni. Fondul forestier este extins, cu ponderi de acoperire a terenurilor montane de peste 40 %.
Resursele turistice sunt extrem de variate tipologic, întâlnind practic toate tipurile naturale şi antropice relevante pentru ţaranoastră: abrupturi, creste, chei; lacuri glaciare şi antropic e; faună cinegetică şi piscicolă, situri paleontologice (cu urme de dinozauri pitici), peisaje naturale pitoreşti. În Ţara Haţegului sunt concentrate o serie de obiective antropice unice cum ar fi Sarmizegetusa Ulpia Traiana, unul dintre cele mai vaste situri antice din Europa, bisericile din piatră de la Densuş, Sântămăria-Orlea, Clopotiva sauStreisângeorgiu. Se alătură acestora castelul de la Hunedoara, cetatea Deva; muzee, monumente, valori etnografice specifice etc. Se considera (Cocean , P. , 2005) că din punct de vedere turistic unitatea de faţă este una dintre cele mai reprezentative din întreaga ţară.

15.2. Componenta antropică a sistemului regional
Componenta antropică a sistemului teritorial exprimă prin trăsăturile sale modul de interacţiune cu factorii naturali şi gradul acestora de favorabilitate în raporturile cu omul. Tezaurul hallstattian descoperit în peştera Cioclovina atestă locuirea spaţiului studiat încă
din prima epocă a fierului. Amplasarea capitalei Daciei romane, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, în Depresiunea Haţegului indică importanţa deosebită a acordată de strămoşii noştri acestei regiuni aflată la intersecţia unor mari drumuri spre interiorul bazinului transilvan (cel de pe Valea Jiului şi cel care, prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei, urmează culoarul Bistra-Strei) dar şi funcţia sa de adăpost.
Fiind o unitate predominant muntoasă, densitatea populaţiei este inferioară mediei pe ţară. Valorile parametrului demografic menţionat cresc mult, depăşind 125 locuitori/km², în ariile depresionare ale Jiului şi Haţegului precum şi în culoarele Mureşului şi Orăştiei şi scad simţitor în cele montane. De subliniat totuşi o populare mai intensă a Munţilor Poiana Ruscă, mai scunzi şi mai aplatizaţi, în raport cu masivele aparţinătoare Carpaţilor Meridionali cu restrictivităţi morfologice şi climatice mai pronunţate. Din punct de vedere al dinamicii naturale se constată un spor natural superior regiunii învecinate dinspre vest, respectiv Banatul, al cărei comportament demografic nu a fost preluat datorită, în primul rând, fenomenului de migrare internă, până în 1989, spre zona industrială a Depresiunii Petroşani şi spre centrul siderurgic Hunedoara, a unei populaţii tinere, capabilă să susţină un bilanţ demografic pozitiv. După acest an, căderea industriei a diminuat creşterea demografică.
Populaţia urbană este mai numeroasă decât cea rurală, fenomenul amestecului etnic fiind vizibil îndeosebi în zona nordică, a culoarului Mureşului unde, pe lângă români, vieţuiesc maghiari.Aşezările poartă patina îndelungatei locuiri, cu fixarea vetrelor în depresiuni şi culoare de vale şi mai rar pe versanţi sau trepte montane joase (în Munţii Poiana Ruscă). De la habitatul subteran al perioadelor glaciare din peşterile munţilor Şureanu sau Poiana Ruscă s-a ajuns la aşezările paleolitice sau neolitice din lunca Mureşului (celebre sunt tăbliţele de la Tărtăria, de peste 6000 ani vechime, cu o scriere necunoscută anterioară, după unii exegeţi, celei sumeriene), de la cetăţile şi oraşele antice dacice şi romane la sistemele de aşezări actuale. Ruralul are vechi tradiţii în Depresiunea Haţegului, Munţii Poiana Ruscă – unde apar aşezările de platou şi de culme – culoarul Orăştiei sau Mureşului. În munţi caracterul dispersat al gospodăriilor (cu unele cazuri, mai puţine, de risipire) este vizibil în vreme ce în zonele plane ale vetrei depresionare sau teraselor gradul de agregare texturală creşte. Sunt frecvente satele mijlocii şi mari, cu funcţii mixte (agricole, forestiere, miniere). Faza roirilor montane s-a încheiat în anii `60 ai secolului trecut, odată cu trecerea la industrializarea masivă şi declanşarea exodului rural spre centrele urbane din regiune. Actualmente aşezările din Munţii Poiana Ruscă se confruntă cu depopularea. Oraşele îşi datorează apariţia unui complex de cauze din care nu lipsesc nevoia strategică a controlului asupra pasurilor şi trecătorilor, prezenţa resurselor minerale şi afirmarea timpurie a industriei, dezvoltarea comerţului etc. Astfel, în Depresiunea Petroşani s-a conturat o primă aglomeraţie urbană din ţară (cu peste 162 000 locuitori) prin asocierea spaţială a centrelor carbonifere
Petroşani, Lupeni, Paroşeni, Petrila. Uricani, Vulcan şi Aninoasa. Tot industria a stat la temelia afirmării oraşelor ce împrejmuiesc masivul Poiana Ruscă: Hunedoara, Călan, Oţelul Roşu, Deva. Alte oraşe sunt Haţeg, Orăştie, Simeria. O caracteristică de moment a regiunii
este lipsa unui centru polarizator dominant, atribuţii preluate, din punct de vedere politico-administrativ, de către Deva. Poziţia excentrică şi numeroasele obstacole naturale interpuse între subsistemele regionale îi diminuează mult rolul de atracţie asupra celorlalte componente. Însăşi apropierea sa de Hunedoara, determină o disipare a funcţiei sale atractoare prin preluarea unor sarcini de către marele centru siderurgic.

15.3. Economia regiunii

Haţeg-Poiana Ruscă are ca ramură de bază industria ale cărei tradiţii sunt multiseculare. Debutul este consemnat la jumătatea secolului XVIII (1754) când pe baza minereului din vecinătate se obţinea fier în topitorii (cuptoare) localizate pe văile Runc sau Zlaşti (Pop, Gr. 2000). La începutul secolului XIX intră în funcţiune viitorul mare centru siderurgic de la Hunedoara. Nevoia de cocs metalurgic a stimulat exploatarea cărbunelui superior din bazinul Petroşani şi profilarea acestuia în industria extractivă. Tot cărbunele este utilizat la producerea de energie electrică la marile termocentrale de la Paroşeni şi Mintia. Destructurarea şi reconversia industriei siderurgice după 1990 n-a rămas fără urmări în regiune. Combinatul de fontă de la Călan şi-a închis porţile, cele de la Nădrag şi Oţelul Roşu funcţionează la parametrii minimali, iar cel de la Hunedoara este într-o metamorfoză funcţională încă neîncheiată. Paralel industria extractivă a cărbunelui şi-a diminuat mult intensitatea, numeroase mine fiind închise, iar personalul disponibilizat. O cădere de ritm a suferit şi siderurgia colorată Deva fiind unul din centrele de prelucrare a minereurilor nemetalifere extrase din Poiana Ruscă. O reconversie mai rapidă au avut ramurile industriei alimentare (bere, carne, lactate, conserve de fructe şi legume) prezente la Haţeg, Deva, Hunedoara, cojocăria de la Orăştie. Per total, asistăm însă la un proces lent de dezindustrializare ceea ce se răsfrânge în planul vieţii economico-sociale.
Agricultura valorifică solurile fertile ale luncilor şi vetrelor depresionare unde culturile de legume, cereale şi plante tehnice predomină. Depresiunea Haţegului întruneşte condiţii optime pentru dezvoltarea pomiculturii (meri). Şeptelul cuprinde ovinele şi caprinele specifice aşezărilor din zona montană şi a depresiunilor intracarpatice, bovinele, mai numeroase în zona culoarelor Orăştiei şi Mureşului. Creşterea porcinelor şi păsărilor diversifică structura subramurii.
Potenţialul turistic remarcabil este exploatat la o cotă redusă. În zona montană a Retezatului, Şureanului sau Poiana Ruscă nu există încă nici-o staţiune turistică propriu-zisă. Exploatarea elementelor atractive se realizează, în condiţii modeste de eficienţă prin intermediul unor cabane turistice (Baleia, Gura Zlata, Pietrele, Cinciş). Vechea staţiune antică Aquae (Călan) a reintrat în ultima perioada în atenţia promotorilor turismului curativ prin amenajări vizând utilizarea în scop terapeutic a apelor mezo-termale. De o valorificare mai intensă se bucură obiectivele antropice, în special cele istorice şi religioase: castelul de la Hunedoara, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, Cetatea Deva, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei
(Sarmizegetusa Regia, Colţeşti, Blidaru, Piatra Roşie); bisericile de piatră din Depresiunea Haţegului (Densuş, Streisângeorgiu, Sântămăria Orlea. Bazele de cazare sunt constituite din hotelurile din Deva, Hunedoara, Orăştie, Haţeg, dintr-o serie de moteluri şi cabane edificate în ultimii ani de-a lungul principalelor căi rutiere.
Infrastructura de acces are o configuraţie dictată de orientarea principalelor culoare morfologice dar şi de necesitatea interconectării subsistemelor teritoriale. Astfel de-a lungul Culoarului Mureşului este grefată şoseaua internaţională E68 din care, la Simeria, se ramifică şoseaua de legătură spre Oltenia, prin Defileul Jiului, respectiv Banat, peste pasul Poarta de Fier a Transilvaniei. Numeroase drumuri judeţene şi comunale pătrund în interiorul ariei montane, cel mai cunoscut fiind cel care leagă Depresiunea Petroşani cu Valea Cernei. Magistrala feroviară Bucureşti-Deva-Arad are conexiune internaţională, iar cea care străbate Culoarul Orăştiei şi Depresiunea Haţegului se orientează, prin Depresiunea Petroşani, spre Craiova.
Evoluţia viitoare a sistemului regional Haţeg-Poiana Ruscă comportă mutaţii de ordin economic, social şi infrastructural precum:
- diminuarea ponderii industriei siderurgice masive şi energofagă şi substituirea ei cu IMM-uri profilate diversificat;
- creşterea rolului turismului în profilul economic regional prin punerea în valoare a unor resurse atractive naturale şi ridicarea standardului de promovare a zestrei turistice antropice;
- valorificarea oportunităţilor oferite de poziţia geografică în raport cu o mare axă de circulaţie (viitoarea autostradă (Arad-Deva- Sibiu-Bucureşti);
- rezolvarea optimă a problemelor sociale din unele areale (Depresiunea Petroşani, Hunedoara) generate de dezindustrializare prin reconversia forţei de muncă în servicii sau alte activităţi productive.
- Depresiunea Petroşani trebuie să devină o zonă turistică reprezentativă pentru Carpaţii Meridionali, fiind singura sa şansă viabilă de dezvoltare;
- optimizarea şi diversificarea conexiunilor cu regiunilelimitrofe prin construirea de tuneluri feroviare şi rutiere Un drum rapid care să substituie actuala şosea Târgu Jiu-Petroşani-Haţeg-Deva ar fluidiza circulaţia rutiera şi ar mări cota accesibilităţii turistice.

Bibliografie selectivă
1. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Popa, N. (2001), Ţara Haţegului, Studiu de geografie umană, Editura Universităţii de Vest, Timişoara.
3. x x x (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.


















16. BANATUL
- Mozaic petrografic şi Morfologic expresiv: munţi vechi, dealuri, câmpie.
- Climat montan în care influenţele vestice se interferează cu cele mediteraneene.
-Reţea hidrografică divergentă, colectată de Dunăre.Acvifere carstice.
- Domeniu al silvostepei şi al pădurilor de foioase.
- Elemente faunistice mediteraneene.
- Zăcăminte de cărbuni, fier,cupru, petrol.
- Demografie cu spor natural redus, datorită familiilor cu copii puţini.
- Oraşe de mărimi diferite polarizate de Timişoara
- Standard economic superior altor regiuni ale ţării
16.1. Componenta naturală a sistemului regional
Regiunea Banat este un alt exemplu de suprapunere a criteriilor de regionare funcţionale cu cele geografico-istorice. Mai mult, în acest caz, întâlnim revelator exprimat criteriul mental al acţiunii de delimitare. El apare pe fondul unui românism majoritar, arhaic, autentic, sub forma unui nucleu mental consolidat în jurul oraşului Timişoara, definit de o interferenţă îndelungată, paşnică şi lucrativă a autohtonilor cu germanii, sârbii sau maghiarii.
Multiculturalitatea bănăţeană este u n exemplu fertil al conlucrării diferitelor etnii în timp istoric în scopul propăşirii comune. Fapt reflectat dealtfel în nivelul de dezvoltare atins de regiune (exprimat, concis, în zicerea populară “Banatu-i fruncea”).
Arhitectura peisajului are drept linii majore o grupă montană,
Munţii Banatului, cu altitudini descrescătoare spre vest şi sud, pornind de la masivul central Semenicul (1 447 m, în Vârful Piatra Goznei). În raport cu aceasta sunt dispuse celelalte unităţi montane (Almăjului, Locvei, Aninei, Dognecea) şi ariile depresionare (Almăjului şi Caraş-Ezeriş). Din punct de vedere petrografic, Munţii Banatului sunt un adevărat mozaic litologic şi structural datorat rocilor cristaline şi sedimentare străbătute de intruziuni granitice, fapt ce a generat o mare varietate a peisajului. Demn de menţionat este
relieful carstic din Munţii Aninei şi Almăjului, cu o serie de peşteri (Comarnic, Buhui, Racoviţă, Popovăţ) şi chei (Nerei, Caraşului, Minişului, Gârliştei, Berzascăi) de mare importanţă turistică. În partea sudică, se dezvoltă sectorul din amonte al Defileului Dunării (Baziaş- Orşova) ocupat de lacul de acumulare al hidrocentralei de la Porţile de Fier.
Treapta intermediară de relief o constituie sectorul sudic al Dealurilor de Vest, între care se individualizează peisagistic Dealurile Lipovei, Dealurile Tirolului, Dealurile Pogănişului, Dealurile şi Depresiunea Oraviţei. Structura geologică friabilă (nisipuri şi argile) a favorizat o modelare şi fragmentare intensă. Ataşate uneori strâns spaţiului montan, ele înclină de la est la vest, direcţie preluată şi de reţeaua hidrografică ce le traversează. Treapta cea mai joasă de relief o constituie câmpia, alcătuită din mai multe compartimente şi anume: Câmpia Aradului, Câmpia Timişului, Câmpia Vingăi şi Câmpia Gătaiei. Câmpia Timişului are altitudinile cele mai coborâte, 75-100 m şi are un vizibil caracter de subsidenţă. Celelalte câmpii sunt mai înalte, 90-120 m, au aspect tabular şi un potenţial agricol deosebit.
Asupra climatului general de munţi joşi (6-10°C, 1000-1200 mm precipitaţii medii anuale) se resimt influenţele submediteraneene, cu temperaturi mai ridicate, ierni mai blânde, cu zăpadă puţină. Excepţie face masivul Semenic unde ascensiunea orografică puternică dinspre vest determină o umectare mai intensă (peste 1 400 mm anual), inclusiv menţinerea stratului de zăpadă peste trei luni, fapt valorificat turistic în staţiunea omonimă.
Hidrografia aparţine grupei râurilor vestice şi sud-vestice. Mureşul, Timişul, Bega, Caraşul, Nera, Cerna se orientează spre vest şi sud ca afluenţi ai Tisei sau cu vărsare direct în Dunăre. Alimentarea este preponderent din ploi, viiturile înregistrându-se primăvara timpuriu şi toamna. Cele mai devastatoare au fost cele din 1912, 1966, 2005 când Timişul şi Bega s-au revărsat pe mari suprafeţe. Pe lângă lacurile antropice de pe Dunăre şi Bârzava, amintim Lacu Dracului din zona Cheilor Nerei, precum şi izbucurile Bigăr şi Ochiul Beiului.
În zonele de câmpie (Câmpia Aradului, Câmpia Timişului, Câmpia Vingăi) peisajul este de tip silvostepic, cu pâlcuri de stejar pufos şi pedunculat, cu vegetaţie hidrofilă de-a lungul râurilor sau înzonele cu umectare ridicată. În dealurile Lipovei, Tirolului sau Buziaşului se extinde domeniul stejarului termofil, cerul şi gârniţa, a speciilor de amestec (carpen, paltin, tei) pentru ca, în munţii joşi ai Locvei sau Dognecei, să domine ultimul termen al pădurilor de stejar, gorunul. Urmează fagul, bine reprezentat la peste 600-700 m înălţime în toate grupele montane. Coniferele apar insular, în Almăj şi Semenic în vreme ce etajul subalpin este abia configurat în Semenic, iar cel al pajiştilor alpine veritabile lipseşte. Un atribut al vegetaţiei regionale este dat de prezenţa unor specii mediteraneene cum ar fi liliacul (Syringa vulgaris), cărpiniţă, mojdreanul, castanul dulce cornul, etc. Ele alcătuiesc tufişuri dense numite şibleac.
Fauna câmpiilor este dominată de rozătoare, iepure, potârniche, prepeliţa, cea a gorunetelor şi pădurilor de fag de mistreţ,căprior, viezure, pisică sălbatecă, numeroase specii de păsări. Dintre speciile mediteraneene amintim vipera cu corn şi scorpionul.
Solurile predominante sunt molisolurile (în câmpie), argiluvisolurile, cambisolurile (în Dealurile Banatului) şi spodosolurile (podzolurile). Pe calcarele sinclinalului Reşiţa-Moldova Noua s-au format rendzine, pseudorendzine şi terra rossa. Nu lipsesc solurile aluvionare, lăcoviştile, litosolurile.
Resursele de minereuri de fier de la Dognecea şi Ocna de Fier din Munţii Dognecea şi huilele cocsificabile de la Eibenthal, Cozla, Bigăr, Doman, Secu, Anina, Baia Nouă au dus, încă din secolul al XVIII-lea la dezvoltarea centrului siderurgic Reşiţa. Regiunea deţine şi resurse nemetalifere (minereuri cuprifere) la Moldova Nouă şi Sasca Montană, şisturi bituminoase la Anina, azbest (în bazinul Nerei), uraniu (Ciudanoviţa), marmură (Bocşa),
calcare, bazalt (Lucareţ), nisipuri, pietrişuri. În Câmpia Banatului se exploatează petrol (Biled, Satchinez, Foeni, Zădăreni, Turnu).
Frumuseţea peisajului montan, mai ales a celui carstic (cheile Nerei, Caraşului, Minişului, Gârliştei; peşterile Comarnic, Popovăţ, Buhui), zăpada bogată şi îndelungată din Masivul Semenic, apele minerale de la Lipova şi Buziaş, Defileul Dunării, obiectivele antropice din Timişoara, Reşiţa, Lugoj, Caransebeş, Orşova; lacurile de acumulare de la Porţile de Fier, Trei Ape şi Văliug etc., conferă acestui spaţiu un potenţial turistic foarte important.

16.2. Componenta demografică şi de habitat
Componenta antropică a sistemului regional, populaţia şi aşezările, reflectă şi ele o specificitate aparte. Aici întâlnim clasic reprezentat tipul demografic bănăţean recunoscut prin natalitatea sa scăzută şi, implicit, cu spor demografic redus datorită unei planificări familiale cu tente tradiţionale (motivată de nevoia de-a nu împărţi prea mult proprietăţile familiei). Densitatea populaţiei scade de la câmpie spre spaţiul montan, iar structura etnică este extrem de mozaicată, pe lângă români vieţuind maghiari, germani, sârbi, cehi, bulgari, slovaci, ţigani.
Reţeaua de aşezări este bine consolidată. Apare satul compact localizat de-a lungul râurilor, în depresiuni, la contactul formelor de relief, dar, uneori şi pe platourile carstice într-o risipire
pronunţată. Mărimea satelor diferă, valorile ei scăzând, de regulă de la câmpie spre spaţiul montan unde fertilitatea terenurilor reduce productivitatea agricolă (principala funcţie rurală).
Oraşele sunt polarizate de Timişoara (317.660 locuitori), cetatea iniţială (castrum Themes) fiind amintită într-un document din 1212 şi care a devenitun centru urban ale cărui valenţe atractoare se amplifică în perio actuală, inclusiv în teritoriul transfrontalier apropiat. Cel mai mare oraş din partea vestică a ţării, Timişoara cumulează variate funcţii economice şi sociale (industriale, comerciale, culturale, turistice,administrative).
Centre de rangul doi sunt Aradul (172.827 locuitori în 2002),atestat documentar încă din anul 1156, şi Reşiţa unde perspectivele diferă: cele ale Aradului, datorită localizării sale de-a lungul unor axe de transport internaţional principale, a vecinătăţii cu frontiera cresc în importanţă în vreme ce ale Reşiţei, odată cu renunţarea la politica industrializării cu orice preţ şi ca urmare a poziţiei sale relativ izolată în teritoriu se reduc. Urmează, cu arii de gravitaţie locale, Caransebeşul, Lugojul, Oraviţa, Anina, Jimbolia, Moldova Nouă, Nădlac, Sînnicolau Mare, Deta, Buziaş, Lipova, Bocşa, Curtici, Pâncota. Oraşele mari cumulează funcţii industriale, comerciale, culturale, turistice, iar cele mici funcţii agroindustriale şi comerciale.
Ca oraşe-staţiuni turistice sunt Lipova şi Buziaş.
16.3. Economia regiunii
Economia este de tip agro-industrial, fiind afectată structural, uneori decisiv, de mutaţiile post-decembriste. Agricultura relevă un degradeu al intensităţii şi productivităţii din zona joasă, de câmpie, spre cea montană. Culturile de cereale şi plante tehnice din câmpiile Aradului, Timişului, Vingăi şi Gătaiei se intercalează cu plantaţiile de pomi fructiferi sau viţă de vie. Cunoscută este podgoria Aradului cu centrele Miniş, Pâncota, Ghioroc. Creşterea animalelor este secundară şi se practică în ferme mari de bovine, ovine, porcine sau păsări. Unitatea deluroasă restabileşte echilibrul între cele două ramuri ale agriculturii, cultura plantelor şi creşterea animalelor pentru ca în zona montană cea din urmă să devină hotărâtoare (se cresc ovine, caprine şi bovine).
Industria are vechi tradiţii, siderurgia Reşiţei, bazată pe materii prime locale, înfiripându-se încă din anul 1771, cu un vârf al afirmării la nivel naţional între cele două războaie mondiale. (De subliniat că anterior datei menţionate, în 1719, la Bocşa se produc primele cantităţi de fontă prin topirea minereului de fier cu ajutorul mangalului obţinut în « bocşe »).c Actualmente ea se află într-o criză profundă a restructurării. În acelaşi oraş se produc locomotive Diesel, maşini electrice, produse textile, brânzeturi etc. Centre cu industrie
puternică sunt Timişoara şi Aradul. Aici se fabrică maşini şi utilaje, îngrăşăminte chimice, mobilă, material rulant, maşini agricole, produse alimentare, produse textile (prelucrarea lânii şi mătăsii naturale). La Jimbolia se produc materiale pentru construcţii, la Caransebeş funcţionează un combinat de prelucrare a lemnului, la Orşova se produc nave de mic tonaj etc.
Turismul valorifică doar o mică parte a patrimoniului atractiv regional. Astfel, funcţionează o singură staţiune montană, Semenic, destinată agrementului hivernal, celelalte baze (Văliug, Trei Ape) având capacităţi limitate. Dintre numeroasele peşteri doar Comarnic
este deschisă unui speoturism ocazional. Mai intensă este circulaţia turistică în staţiunile cu funcţie curativă Lipova şi Buziaş, precum şi în oraşele Timişoara şi Arad unde se practică un turism cultural intens. Valorificarea apelor termale din subasmentul câmpiei este incipientă
(Timişoara, Teremia Mare, Călacea). Vehicularea masei şi energiei în cadrul sistemului regional se realizează pe căi rutiere, ferate, aeriene şi fluviale. Astfel, regiunea este traversată de şoselele Deva-Arad-Nădlac (cu legătură spre Ungaria), Timişoara-Stamora Moraviţa (conectată transfrontalier spre Serbia), Oradea-Arad-Timişoara ("magistrala vestului"), de căile ferate Bucureşti-Arad-Curtici şi Bucureşti-Craiova-Turnu Severin- Timişoara-Stamora Moraviţa cu legături internaţionale. La Timişoara şi Arad funcţionează aeroporturi, iar râul Bega, prin amenajările executate, este navigabil.

Bibliografie selectivă
1. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Pop, Gr. (2005), Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
3. x x x (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.
4. x x x (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Editura Academiei, Bucureşti.




17. OLTENIA NORDICĂ
Provincia geografico-istorică a Olteniei se subdivide din punct de vedere al agregatelor spaţiale de tip sistemic în două entităţi şi anume Oltenia nordică şi Oltenia sudică, limita ce le separa fiind încă ezitantă datorită sinuozităţii şi divagării frecvente, spre o direcţie sau alta, a liniilor de gravitaţie.
- Sectorul sudic al grupelor Parâng şi Retezat, vestul Subcarpaţilor şi Podişului Getic alcătuiesc un amfiteatru morfologic inedit.
- Peisaj dominat de păduri de foioase şi conifere.
- Resurse ale solului şi subsolului variate.
- Teritoriu populat încă din preistoric.
- Sate gorjene şi mehedinţene cu structuri şi funcţii ii diferite.
- Oraşe în afirmare polarizate de Târgu Jiu şi Drobeta-Turnu Severin.
- Interferenţe ale ramurilor economice principale: industrie energetică şi
prelucrătoare, activităţi turistice în afirmare

17.1. Baza naturală de susţinere
Baza naturală de susţinere a regiunii analizate este formată dintr-o serie de masive muntoase cu morfologie şi altimetrie variate. Astfel, în nord se desfăşoară grupa Retezatului, din care munţii Mehedinţi, Vâlcan, Retezatul Mic aparţin regiunii. Ei i se integrează şi partea vestică a Munţilor Căpăţânii, din grupa Parângului. Toate aceste masive sunt alcătuite predominant din roci calcaroase, ca urmare relieful carstic le defineşte morfologia. Acelaşi tip de relief este prezent şi în Podişul Mehedinţi. Numărul peşterilor este apreciabil, unele dintre ele (Topolniţa, Epuran, Izverna, Martel, Cloşani, Cioaca cu Brebenei, Fuşteica, Polovragi, Muierilor, Peştera cu Corali, Topoliţa ) posedând valenţe turistice remarcabile. Nu lipsesc cheile (Galbenului, Bistriţei, Cernei), câmpurile cu doline, depresiunile de captare carstică, podurile naturale, câmpurile cu lapiezuri etc.
A doua treaptă de relief aparţine Subcarpaţilor Olteniei, mărginiţi de Olteţ şi Motru, formaţi din culmi orientate est-vest (Măgura Slătioarei, 767 m) şi depresiuni dispuse pe două
aliniamente, unul intern şi altul intra-colinar. Dintre depresiunile interne, de dimensiuni în general reduse, amintim Polovragi, Baia de Fier, Novaci şi Tismana, iar dintre cele externe cea mai importantă este Depresiunea TârguJiu-Câmpu Mare. Olteniei nordice îi aparţine şi un sector de bordură al Podişului Getic ale cărui coline mărginesc spre nord depresiunile subcarpatice externe. Includem aici partea nordică a platformelor Olteţului, Jiului şi Strehaiei dealtfel strâns legată morfologic de structurile subcarpatice. În partea sud-vestică se desfăşoară Depresiunea Severinului şi Dealurile Coşuştei ce debuşează spre Valea Dunării.
Diapazonul elementelor climatice variază de la temperaturile medii anuale negative în partea înaltă a Retezatului şi Parângului, la cele cuprinse între 2-6°C în masivele muntoase mai joase. În Subcarpaţi, datorită adăpostului din spaţiile depresionare, valorile termice medii urca la 9-10°C. Precipitaţiile descresc, în schimb, cu altitudinea, de la 1 400 mm pe culmile muntoase la 600-700 mm în Subcarpaţii Olteniei şi 600-500 mm în Podişul Getic. Poziţia sudvestică a teritoriului îl include în aria de manifestare a influenţelor submediteraneene, resimţite îndeosebi în depresiunile vestice (Turnu Severin, Tismana, Baia de Aramă). Tot în vest - nord-vest se produc fenomene foehnale de intensitate mai atenuată. Remarcăm, deci, o
tentă uşoară de aridizare climatică pe direcţia vest-est şi de la nord la sud, colţul sud-estic al regiunii având rigorile cele mai pregnante.
Resursele de apă sunt cantonate în râurile care îşi au izvoarele sau tranzitează regiunea. Ele sunt colectate în totalitate de Dunăre, fluviu ce mărgineşte partea sud-vestică a unităţii, în
perimetrul Depresiunii Severinului. Jiul, cu obârşiile în perimetrul regiunii Haţeg-Poiana Ruscă, traversează axial Oltenia de nord colectând pe stânga şi pe dreapta o serie de afluenţi între care Amaradia, Gilortul, Motrul şi Tismana. Depresiunea Severinului este drenată de Bahna cu debuşare directă în colectorul principal. Dintre amenajările hidrotehnice cea mai importantă este barajul de la Porţile de Fier situat în extremitatea sud-vestică a regiunii, în partea din avale a Defileului Dunării ce pune în funcţiune marea hidrocentrală (2150 MW) construită în cooperare cu fosta Iugoslavie. Lacul Ceauru, din Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare este destinat a alimenta termocentrala de la Rogojel dar şi pentru alte trebuinţe industriale sau agricole. Un rol asemănător îl au acumulările Vădeni, Târgu Jiu sau Bumbeşti-Jiu. Un alt lac, de origine carstică, este Zăton, localizat în zona Ponoarele din Podişul Mehedinţi. Exceptând zona carstică a munţilor şi podişului Mehedinţi, unde apar frecvent dezorganizări ale reţelei hidrografice epigee şi formarea unor drenaje subterane ample, teritoriul regiunii are o reţea de ape curgătoare şi pânze freatice din care poate să-şi satisfacă
necesarul de apă.
Potenţialul biogeografic este dispus etajat, în strânsă corelaţie cu factorii morfologici. Cel mai expresiv element al acestuia, vegetaţia, îşi etalează asociaţiile altimetric, începând cu pădurile de stejar termofil din dealurile joase ale Podişului Getic şi continuând cu gorunetele dealurilor de 450-600 m, cu goruneto-făgetele unei fâşii de tranziţie situată la 600-700 m şi etajul fagului dezvoltat până la peste 1 100 m. Pe versanţii masivelor Retezat şi Parâng etajarea continuă cu pădurile de răşinoase respectiv cu pajiştile alpine. O caracteristică a vegetaţiei regiunii este intercalarea, în etajele inferioare, a unor specii submediteraneene precum mojdreanul, cărpiniţa, liliacul, păducelul.
O dispunere asemănătoare o au elementele faunistice, în pădurile de foioase avându-şi biotopul preferat mistreţul lupul, vulpea, pisica sălbatecă, ciocănitoarea, cinteza, iar în cele de conifere ursul, cerbul, râsul, jderul, acvilele. Apar şi elemente de climat mai cald precum vipera cu corn (pe calcarele însorite ale zonei Mehedinţi).
Cuvertura de sol conservă în tipologia ei influenţele substratului litologic, climatului sau vegetaţiei. Pe calcarele masivelor Mehedinţi, Vâlcan sau Căpăţânii, ale Podişului Mehedinţi sau format rendzine şi pseudorendzine, sub pădurile de fag soluri roşcate, brun roşcate sau brune, sub cele de conifere podzoluri intens acidificate. Nu lipsesc solurile hidromorfe, aluvionare sau regosolurile.
Baza de materii prime a regiunii însumează zăcămintele de cărbuni termoenergetici din Podişul şi Subcarpaţii Getici (bazinul Motru-Rovinari, cele de la Alunu-Cuceşti, Husnicioara, Tismana), zăcământul de antracit de la Schela, petrolul şi gazele asociate de la Bâlteni, Ţicleni, Bustuchin, Scoarţa-Albeni. Calcarele de la Pârvuleşti sunt folosite la fabricarea cimentului la Bărseşti. În subsol se află o serie de acvifere minerale şi mezotermale cum ar fi cele de la Săcelu sau Ţicleni.
Resursele agricole sunt date de diferitele categorii de terenuri, cu fertilitate ridicată în lunci şi depresiuni şi mai scăzută în dealuri şi zona montană. Ele permit o utilizare complexă de la cultura cerealelor la păşunile şi fâneţele valorificate pastoral. Fondul forestier se extinde pe suprafeţe notabile în zona montană unde consistenţa şi conformaţia pădurilor este superioară.
Oltenia nordică posedă un patrimoniu turistic bogat şi variat. Peşterile din Munţii şi Podişul Mehedinţi, cele din munţii Vâlcan, Căpăţânii şi Retezatul Mic; cheile, ponoarele şi izbucurile specifice aceloraşi zone carstice; lacurile şi apele minerale fauna cinegetică şi piscicolă sunt atracţii naturale încă nevalorificate. Lor li se adaugă monumentele brâncuşiene de la Târgu Jiu (Poarta sărutului, Coloana infinitului, Masa tăcerii, Aleea scaunelor), casa lui Brâncuşi de la Hobiţa, mănăstirile Horezu, Polovragi. Tismana; culele din nordul Olteniei, etnografia zonelor Gorj şi Mehedinţi etc.


17.2. Componenta antropică şi de habitat
Componenta antropică şi de habitat se înscrie, de asemenea, cu trăsături particulare. Aşa cum o arată dovezile arheologice descoperite la Baia de Fier sau Boroşteni, regiunea a fost populată încă din paleoliticul mijlociu (cca. 50 000 ani).
Continuitatea populării o atestă vestigiile de la Ogradena, Schela Cladovei sau Ostrovu Mare datând de acum 13 000 – 7000 ani, sau cele din epoca bronzului (Bălvăneşti, Miloştea) sau fierului. Resursele variate ale solului şi subsolului, climatul fără extreme
deosebite, posibilitatea adăpostului în peşteri sau munţi etc., sunt factorii ce explică umanizarea densă şi îndelungată. Actualmente, răspândirea populaţiei reflectă indicele de favorabilitate al factorilor naturali, cu o concentrare mai expresivă în Podişul Getic şi depresiunile subcarpatice. Dimpotrivă spaţiul montan este slab populat ca dealtfel şi Podişul Mehedinţi. Predomină populaţia rurală, gradul de urbanizare fiind mai redus. Dinamica naturală se înscrie în valorile caracteristice întregii ţări, cu scăderea natalităţii, bilanţ demografic fluctuant, îmbătrânirea populaţiei. Dinamica teritorială a cunoscut o orientare înspre zonele industriale (carbonifere) din sudvest, stopată după 1990. Structura etnică atestă dominanţa netă a românilor, dintre minorităţi cei mai numeroşi fiind ţiganii.(romii).
Aşezările sunt grupate teritorial în luncile şi pe terasele râurilor, în vetrele depresionare şi, mai rar pe versanţii cu declivităţi mai reduse. Predomină satele mijlocii şi mari, răsfirate sau adunate. Apar şi sate foarte mari, cu un profil economic mai complex (agroindustrial) Oraşele sunt mai puţin numeroase şi valorifică, prin poziţia lor, complementaritatea indusă de contactul formelor de relief, convergenţele hidrografice sau a căilor de comunicaţie. Polul gravitaţional principal este municipiul Târgu Jiu (98 000 locuitori) care prin poziţia sa geografică îndeplineşte rolul unui „loc central” regional. Al doilea centru de polarizare este oraşul Drobeta Turnu- Severin (116 342 locuitori) a cărui amplasare pe Dunăre îi conferă un statut spaţial de relativă independenţă în raport cu ariile polarizate învecinate (Banat, Oltenia Nordică sau Oltenia sudică). Distanţa mai redusă faţă de Târgu Jiu, în contextul unei infrastructuri de acces modernizată, va amplifica raporturile de cooperare funcţională între cele două centre. Celelalte oraşe ale regiunii (Baia de Aramă, Târgu Cărbuneşti, Bumbeşti Jiu, Ţicleni, Rovinari, Novaci) au sub 25 000 locuitori cu excepţia oraşului Motru, încadrat demografic în categoria superioară a oraşelor mijlocii. Profilul economic este cel industrial pentru oraşele mari şi mijlocii, în vreme ce oraşele mici păstrează anumite tente industrial-agrare. În ultimii ani se amplifică funcţia turistică, iar oraşele Târgu Jiu şi Drobeta – Turnu Severin au şi atribuţii politico-administrative şi culturale.


17.3. Economia regiunii şi perspectivele sale
Conjugarea industriei cu agricultura este proprie tuturor regiunilor în curs de individualizare ştiut fiind că tocmai activităţile industriale sunt cele care stimulează urbanizarea şi polarizarea, deci tranşează opţiunile înspre o entitate teritorială sau alta. Oltenia de nord exemplifică acest stadiu incipient de agregare sistemică în care,pe fondul afirmării industriei, se amplifică urbanizarea, iar interdependenţele şi conexiunile între elementele componente ale organismului teritorial se înmulţesc şi se fortifică.
Agricultura valorifică atuurile diversităţii pedologice şi climatice, în zonele joase, ale depresiunilor subcarpatice şi ale Podişului Getic, cultivându-se pe suprafeţe extinse cerealele sau plantele tehnice, în lunca Jiului legumele, iar pe versanţi şi terase pomii fructiferi. Odată cu creşterea altitudinilor şi a fragmentării terenurilor se trece spre predominanţa creşterii animalelor, în fâşia submontană şi montană practicându-se un oierit intens. În zona Novaci şi Vaideeni el este moştenit de la populaţia „descălecată” aici din Mărginimea Sibiului ce şi-a conservat atât folclorul, cât şi obiceiurile sau tradiţiile ancestrale.
Industria, deşi nu a înregistrat mari grupări teritoriale, este destul de diversificată. Principala ramură, care s-a constituit într-un veritabil lanţ trofic pentru subramurile apropiate, a fost exploatarea cărbunilor la suprafaţă sau în subteran (50% din producţia de lignit a României) în bazinele Motru şi Rovinari, dar şi spre Husnicioara, în sud, Tismana, spre nord-vest sau Alunu, situat la est, ceea ce a dus la apariţia unităţilor de producţie şi reparare a utilajului minier de la Târgu Jiu. Motru, Rovinari. Pentru ocuparea forţei de muncă feminine
din regiune s-au implantat mici intreprinderi de textile, tricotaje şi confecţii, în aceleaşi oraşe. Poziţia ocrotită a oraşului Bumbeşti-Jiu explică localizarea aici a unei industrii de interes militar reconvertită după 1990 spre fabricarea aparaturii casnice (frigidere). Prelucrarea lemnului se realizează la Târgu Jiu, Bumbeşti Jiu, Târgu Cărbuneşti, a laptelui la Novaci şi Târgu Jiu. Lângă Târgu Cărbuneşti este în construcţie o mare întreprindere de componente auto. Materialele de construcţiei sunt reprezentate prin cea mai mare fabrică de ciment din ţară, cea de la Bârseşti, de lângă Târgu Jiu. Municipiul Drobeta Turnu Severin s-a afirmat în domeniul construcţiilor şi reparaţiei navelor fluviatile, industria celulozei şi hârtiei, alimentară. Exceptând fabrica de ciment de la Bârseşti, în general avem de-a face cu intreprinderi mici şi mijlocii uşor adaptabile noii strategii de dezvoltare a industriei în perioada actuală
Turismul este o ramură economică aflată la începutul dezvoltării propriu-zise. Principalul centru, cu infrastructura cea mai bogată, este oraşul Târgu Jiu unde se practică un turism cultural generat de valorificarea moştenirii brâncuşiene. Cea mai veche staţiune este însă Săcelu, ale cărei ape mezotermale sunt utilizate în scop curativ încă din vremea romanilor. Printre staţiunile de interes regional este şi Bala din Podişul Mehedinţi. Ei i se adaugă în ultimul timp localitatea Ţicleni ale cărei acvifere cu ape minerale sulfuroase şi clorurate stau la baza primelor iniţiative de exploatare curativă. Alte areale turistice sunt Baia de Fier (cu cunoscuta Peştera a Muierilor, printre primele cavităţi subterane din ţară amenajată turistic), Polovragi (cu mănăstirea şi peştera cu acelaşi nume), Tismana. O altă localitate cu funcţii turistice complexe este oraşul Drobeta - Turnu Severin unde vestigiile istorice (ale podului peste Dunăre construit de Apollodor din Damasc, castrul roman) se asociază unor obiective culturale (muzee, monumente). Potenţialul de dezvoltare a turismului este însă mult mai bogat, mai ales în domeniul speoturismului, unde Podişul şi Munţii Mehedinţi, în primul rând, dar şi celelalte unităţi montane, posedă obiective a căror amenajare se impune cu stringenţă. Nu lipsit de interes este turismul de tranzit de-a lungul Văii Jiului şi cel spre Defileul Dunării care va deveni în perspectivă una din zonele turistice de importanţă internaţională. În satele subcarpatice gorjene există premise favorabile dezvoltării în perspectivă a turismului rural.
Sistemul căilor de transport atestă prezenţa unor drumuri orientate preponderent pe direcţia nord-sud, de penetrare spre Subcarpaţi şi Carpaţi. Cea mai importantă este şoseaua Craiova- Târgu Jiu-Petroşani cu legătură spre Transilvania şi vestul ţării. În partea sud-vestică teritoriul regiunii este traversat de şoseaua internaţională E70, Timişoara - Drobeta-Turnu Severin-Craiova- Bucureşti, cu ramificaţii şi legături spre Serbia/Muntenegru şi Ungaria. Un rol important pentru circulaţia regională îl are şoseaua longitudinală est-vest, ce traversează principalele depresiuni subcarpatice, între Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu, cu debuşare în E70
la Drobeta – Turnu Severin. Căile ferate însoţesc cele două axe rutiere majore pe acelaşi
traseu şi cu aceleaşi oportunităţi de transport. Prin intermediul portului fluviatil Drobeta – Turnu Severin regiunea are acces la calea navigabilă a Dunării cu direcţionare spre centrul Europei sau, în sens, invers, spre Marea Neagră. Imaginea viitoare a regiunii Olteniei nordice poate fi construită pe fortificarea funcţiilor atractoare ale oraşului Târgu Jiu, menite a pune în valoare gravitaţia naturală existentă spre acesta. Dezvoltarea şi modernizarea în continuare a infrastructurii tehnice a teritoriului, afirmarea turismului în zona montană şi subcarpatică va
stimula fenomenul de individualizare funcţională pornind de la cele două spaţii mentale conturate deja, cel gorjean şi cel mehedinţean. Concomitent, întărirea coeziunii interne, a interrelaţiilor spaţiale cu Drobeta – Turnu Severin va asigura regiunii nu numai un cap de pod
spre culoarul Dunării, ca axă de transport europeană, ci şi o complementaritate funcţională profitabilă.


Bibliografie selectivă
1. Ielenicz, M., Pătru, Ileana-Georgeta, Ghincea, Mioara (2003), Subcarpaţii României, Editura Universitară, Bucureşti.
2. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. x x x (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.

18. OLTENIA SUDICĂ
- Uniformitate peisagistică determinată de relieful aplatizat de câmpie şi dealuri joase.
- Climat cald cu influenţe sudvestice.
- Dunărea, Jiul şi Oltul – ca principali vectori hidrografici.
- Stepa şi silvostepa larg desfăşurate.
- Hidrocarburi şi terenuri agricole fertile.
- Vechi vetre de civilizaţie paleolitică şi neolitică.
- Omogenitate etnică.
- Craiova – un „loc central” ilustrativ prin polarizarea sa.
- Economie bazată pe industrie şi agricultură. Potenţial turistic limitat.

18.1. Baza naturală de susţinere
Oltenia sudică se substituie ca topic unei regiuni fizicogeografice denumită Câmpia Olteniei, dar şi părţii centrale şi sudice a provinciei istorice Oltenia. Argumentele pentru delimitarea ei ca entitate teritorială de tip sistemic sunt:
- peisajul cu numeroase tente de omogenitate datorate reliefului jos, puţin fragmentat şi denivelat, climatului de câmpie cu variaţii reduse, vegetaţiei de stepă şi silvostepă;
- prezenţa unui spaţiu mental bine închegat, cu atribute de specificitate şi unicitate certe;
- existenţa unui centru polarizator net detaşat în raport cu celelalte oraşe;
- disfuncţiile evidente care s-ar manifesta în cazul delimitării unei regiuni echivalente provinciei istorice susmenţionată.
Limitele acestei regiuni sunt bine precizate pe trei laturi, cea sudică, de-a lungul Dunării, în est, unde Oltul o desparte de teritoriul polarizat de Bucureşti şi în vest unde urmează parţial lunca Dunării, până aval de Drobeta-Turnu Severin. Deosebit de ambiguă este
limita nordică, datorită sinusoidelor frecvente ale traseului său generate de difluenţa frecventă a vectorilor de gravitaţie spre regiunea învecinată. Convenţional ea poate fi fixată pe cumpăna de ape ce desparte Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare de dealurile Piemontului Getic. Componenta naturală a sistemului regional este constituită, în primul rând, din Câmpia Olteniei compartimentată în două subunităţi, Câmpia Băileştilor şi Câmpia Romanaţilor. Ca notă morfologică aparte semnalăm dunele de nisip din zona Dăbuleni- Segarcea fixate prin plantaţii de pomi fructiferi şi viţă-de-vie. În partea nordică ea se ataşează sectorului central şi cel apusean al Podişului Getic reprezentat prin platformele Olteţului şi Strehaiei (subdivizată,
la rândul ei, în platformele Huşniţei şi Bălăciţei). Un relief jos, cu altitudini ce nu depăşesc 300 m care prin morfologia lui a facilitat atât o pedogeneză intensă, cât şi o umanizare asemănătoare A treia unitate poate fi considerată Lunca Dunării care începe să se contureze imediat ce fluviul evadează din strânsoarea defileului lărgindu-se treptat până la 2-5 km. Vechile sale bălţi şi ostroave au fost transformate antropic, în majoritatea lor, în scopuri agricole.
Climatul se încadrează altimetric celui de câmpie joasă, iar poziţia sudică a regiunii ridică temperatura medie anuală la peste 11ºC, verile fiind călduroase, primăverile timpurii, iar toamnele îndelungate. Precipitaţiile descresc de la vest la est, de la 650 la 500 mm (568 mm medie anuală la Craiova), odată cu creşterea indicelui de ariditate. Cea mai mare parte a regiunii se află sub influenţa maselor de aer submediteranean venite dinspre vest.
Resursele de apă sunt înmagazinate în reţelele de suprafaţă, între care fluviul Dunărea deţine ponderea cea mai ridicată. Oltenia sudică este străbătută axial de Jiu, iar la limita estică se află Oltul. În perimetrul său cele două râuri primesc o serie de afluenţi (Motru, Amaradia, Olteţul, Teslui). Direct în Dunăre se varsă şi Drincea sau Desnăţuiul. Afluenţii de ordin inferior au cursuri temporare, în perioadele secetoase scurgerea lor încetează. Mari rezerve de apă sunt cantonate în structurile piemontane ale Podişului Getic, dar şi în cele ale câmpiei propriu-zise, aceasta fiind considerată adesea ca un mare con de dejecţie al Dunării la debuşarea sa în Depresiunea Getică. Partea sudică a regiunii se confruntă cu un deficit de apă ce trebuie asigurat prin aducţiuni din Dunăre sau râurile principale.
Vegetaţia din platformele Strehaiei şi Olteţului se compune din stejar termofil, cer şi gârniţă, care formează unele dintre cele mai extinse şi compacte asociaţii. În câmpie apar asociaţiile de silvostepă, cu graminee şi pâlcuri de stejar brumăriu şi pedunculat. Zăvoaiele de luncă însoţesc cursul râurilor mari şi au în compoziţia lor diverse specii de salcie, plop, anin, sânger, soc. Tipice pentru regiune sunt elementele floristice submediteraneene precum: cărpiniţa (Carpinus orientalis), scumpia (Cotinus coggygria), mojdreanul (Fraxinus ornus), ghimpele (Ruscus aculeatus).etc.
Compoziţia faunei reflectă diversitatea biotopurilor existente. În zonele joase ale câmpiei predomină rozătoarele (hârciog, popândău, orbete), prepeliţa, potârnichea, iepuri. În pădurile de stejar vieţuiesc mistreţul, vulpea, pisica sălbatecă, fazanul. În sud-vestul regiunii a pătruns vipera cu corn sau broasca ţestoasă de uscat (ambele specii submediteraneene).
Solurile alcătuiesc un degrade tipologic de la câmpie, unde predomină cernoziomurile şi cernoziomurile levigate spre dealurile piemontane, cu soluri roşcate şi brun roşcate, argiloase, în diferite grade de podzolire. În luncile râurile se extind solurile aluvionare dar
şi cele hidromorfe. Pe dunele de nisip sau format psamosoluri.
Resursele naturale aparţin combustibililor fosili, petrol şi gaze, exploatate în Piemontul Getic (Vedea, Iancu Jianu, Brădeşti). În partea nordică, într-un teritoriu cu gravitaţie difuză, cel al bazinului Motru, orientat atât spre nord, spre Târgu Jiu, cât şi spre sud, spre Craiova, se exploatează cărbuni inferiori, energetici, utilizaţi de marile termocentrale din suburbiile Craiovei. Importante pentru regiune sunt resursele agricole alcătuite din soluri profunde, fertile cu disponibilităţi de utilizare pentru o gamă variată de culturi. Potenţialul
turistic deţine preponderent obiective antropice (biserici, mănăstiri, cule, muzee, monumente, obiceiuri, tradiţii, folclor).

18.2. Componenta demografică şi de habitat
Condiţiile naturale prielnice au favorizat umanizarea timpurie a teritoriului studiat. Dovezi paleolitice şi mezolitice au fost descoperite la Brebeni, Fărcaşele, Ipoteşti, Irimeşti, Slatina, Izvoru, Ostrovu Mare, Vădastra. Au urmat culturile neolitice (Dudeşti, Vinca şi Vădastra) şi cele din epoca metalelor (Sălcuţa, Verbicioara, Gârla Mare, Basarabi) cu numeroase situri localizate între bucla Dunării, de la Ostrovu Mare, şi Olt. Oltenia sudică se constituie, din punctul de vedere al dovezilor arheologice, într-un teritoriu al continuităţii populării şi succesiunii culturilor de mare relevanţă.
Răspândire populaţiei este inegală în teritoriu. Partea nordică, unde câmpia se asociază cu podişul generând complementaritate sub aspectul resurselor este mai dens populată ajungându-se, în unele areale la peste 110-120 locuitori/km². Dimpotrivă, exceptând zona municipiului Craiova, teritoriul câmpiei densităţi demografice sub media pe ţară. Populaţia rurală păstrează încă o uşoară creştere deşi fenomenul îmbătrânirii este vizibil. Structura etnică este covârşitor românească, dintre minorităţi numai cea ţigănească fiind mai numeroasă.
Aşezările rurale aparţin categoriilor de sate mici, mijlocii şi mari, localizate de-a lungul râurilor, a arterelor de circulaţie, în vecinătatea surselor de apă. În Piemontul Getic peste 60% din aşezări se încadrează în grupa satelor mici, sub 500 locuitori. Există şi un număr destul de însemnat de sate foarte mici, sub 100 locuitori, care se confruntă, datorită izolării lor frecvente, cu depopularea. Satele din Câmpia Olteană au o structură adunată, poligonală, spre deosebire de satele din Podişul Getic unde aspectul linear sau tentacular se întâlneşte deseori. Densitatea aşezărilor este mai mare în podiş decât în câmpie, ajungând la 5-12 localităţi/100 km², depăşind astfel media pe ţară (5,5 aşezări/100 km²). Valoarea ei descreşte de la est la vest şi de la nord la sud, cea mai slab populată fiind fâşia sudică, a câmpiei nisipoase. Satele mari, ca premisă a viitoarelor oraşe, s-au dezvoltat de regulă în vecinătatea centrelor urbane.
Profilul economic rămâne cel agricol, cu diferite specializări pe subramuri, la care se adaugă funcţii industriale (extractive) sau de servicii. De notat numeroasele aşezări cu moşia amplasată în lunca Jiului şi Oltului, dar şi în zonele periurbane, care s-au specializat în cultura legumelor şi zarzavaturilor destinate atât satisfacerii pieţei regionale, cât şi a cererii din alte regiuni ale ţării, îndeosebi din Transilvania, unde condiţiile pentru astfel de culturi sunt deficitare.
Oraşele aparţin, în proporţie decisivă, aşezărilor urbane mici, sub 50 000 locuitori (Strehaia, Filiaşi, Vânju Mare, Segarcea, Scorniceşti, Băileşti, Balş, Piatra Olt, Bălceşti, Drăgăşani, Corabia, Caracal, Calafat, Drăgăneşti Olt). Singurul oraş mijlociu este Slatina care, deşi este situat pe stânga Oltului, se racordează sistemului urban al Olteniei sudice. Atribuţiile polarizatoare revin municipiului Craiova (311 326 locuitori) care beneficiază de o poziţie geografică deosebit de avantajoasă, de veritabil „loc central” al regiunii.

18.3. Economia regiunii şi perspectivele sale
Dezvoltarea regiunii a debutat după al doilea război mondial, anterior acestuia întreaga Oltenie, ca şi Moldova dealtfel, fiind una din provinciile istorice ale ţării slab dezvoltate economico-social.
Industria s-a afirmat în domeniul energetic prin construirea marilor termocentrale de la Turceni, Rogojelu şi Işalniţa ce valorifică zăcămintele de cărbuni inferiori din bazinul Motru şi Piemontul Getic. Ulterior s-au adăugat hidrocentrala Porţile de Fier II construită pe Dunăre în colaborare cu fosta Iugoslavie şi o serie de mici hidrocentrale situate pe cursul inferior al Oltului în cadrul amenajării sale complexe. Centrul industrial principal este Craiova unde este concentrată o puternică industrie constructoare de maşini (locomotive – cunoscuta intreprindere “Elecroputere”- maşini agricole, avioane, automobile), industrie chimică, alimentară, textilă, materiale de construcţie, mobilă. La Slatina se află cel mai important centru de producere a aluminiului (pe baza aluminei obţinută la Oradea şi Tulcea), la Caracal şi Balş se fabrică material rulant. Fabrici de zahăr, aprovizionate cu materie primă obţinută în regiune funcţionează la Craiova, Corabia şi Calafat. Drăgăşaniul este un centru al vinificaţiei, dar şi al produselor din cauciuc. La Filiaşi, Strehaia, Scorniceşti funcţionează mici intreprinderi textile, alimentare sau ale construcţiei de maşini.
Agricultura are şi aici o tradiţie milenară (a nu se uita obstacolele impuse, pe vremea dacilor, de câtre lanurile de grâu, în calea pătrunderii oştilor lui Lisimah, nevoite a le culca cu suliţele). Câmpia Olteniei este unul din marile grânare ale ţarii. Se cultivă porumb, orz, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, soia, plante furajere. În luncile umede şi intens aluvionate ale Jiului, Oltului şi Dunării legumele găsesc condiţii ideale de dezvoltare. Pe dunele de nisip din sudul aceleaşi unităţi de relief s-au extins culturile de viţă de vie, la Segarcea, Pleniţa, Sadova şi Dăbuleni fiinţând podgorii renumite. Unele dune au fost fixate şi prin culturi de pomi fructiferi de climat mai cald (piersic, cais, cireş, vişin). Viticultura şi pomicultura definesc profilul agricol al unor vaste teritorii din sudul Podişului Getic unde se află cunoscuta podgorie a Drăgăşaniului. Aici, dintre pomii fructiferi, se cultivă intens mărul, părul şi prunul.
În zona Podişului Getic culturii plantelor menţionate anterior i se asociază, într-o proporţie mai ridicată, creşterea animalelor (bovine, porcine, păsări, ovine, cabaline).
Activităţile turistice sunt, în schimb, în raport cu alte regiuni, mult mai limitate. Lipsa unor obiective naturale de mare impact atractiv este una dintre cauze. În consecinţă, se practică un turism cultural, axat pe valorificarea obiectivelor antropice din principalele oraşe, la loc de frunte situându-se, desigur, Craiova, unde este concentrată şi cea mai importantă bază hotelieră. Poziţia geografică înscrie unitatea analizată pe trasee numeroase ale turismului de tranzit (către defileul Dunării de la Porţile de Fier şi Valea Cernei; spre Oltenia nordică şi zona montană aferentă sau, invers, spre Bucureşti şi Litoralul Mării Negre).
Căile de transport au fost avantajate în construirea lor de relieful plan sau uşor denivelat al câmpiei şi podişului. Oltenia sudică este traversată de şoseaua europeană E70, cu legături spre Ungaria şi Serbia/Muntenegru. O altă cale rutieră importantă este şoseaua Craiova-Târgu Jiu-Petroşani-Deva care scurtcircuitează şoselele E70 şi E68., precum şi drumul naţional ce urmează Valea Oltului cu legătură spre Bulgaria. Căile ferate sunt reprezentate prin magistrala Bucureşti – Craiova– Timişoara - Stamora Moraviţa, dar şi de calea ferată Craiova-Filiaşi--Petroşani cu legături spre Transilvania. Din ea se ramifică căi ferate de penetraţie (spre Drăgăşani-Râmnicu Vâlcea; Filiaşi-Motru) La Craiova funcţionează un aeroport.

Bibliografie selectivă
1. x x x (1983) Geografia României, I, Geografie fizică, Editura Academiei Române, Bucureşti.
2. x x x (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Editura Academiei Române, Bucureşti.
3. x x x (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.













19. MUNTENIA DE NORD-VEST
- Amfiteatrul morfologic cu patru trepte: câmpie, podiş, Subcarpaţi, munte.
- Etajare climatică tipică.
- Resurse de apă bogate aparţinând Oltului şi Argeşului.
- Bogăţii ale subsolului variate: cărbuni, petrol, gaze, sare.
- Populaţie relativ densă.Habitate consolidate la adăpostul Carpaţilor.

19.1. Baza naturală de susţinere
Baza naturală de susţinere este constituită dintr-un relief etajat în trepte succesive, de la Câmpia Piteştilor, în sud, la Podişul şi Subcarpaţii Getici, respectiv Munţii Făgăraşului la nord. Câmpia Piteştilor aparţine grupei câmpiilor înalte, piemontane, de până la 300 m altitudine, aspect ce-i permite un contact greu sesizabil cu Podişul Getic ale cărui platforme (Cotmeana, Cândeşti), alcătuite din pietrişuri şi nisipuri, generează un peisaj de dealuri domoale, intens valorificate agricol. O trecere asemănătoare se produce între podiş şi Subcarpaţii Getici unde relieful devine mai semeţ (Măgura Măţău ajunge la 1 018 m altitudine) şi mai accidentat. Apar cele două şiruri de depresiuni, interne (Câmpulung, Arefu, Brădet, Sălătruc, Jiblea) şi intracolinare separate de culmi acoperite cu păduri (Dealu Negru, Dealu Ciocanu). Masivele sudice ale Munţilor Făgăraşului (Cozia, Frunţi, Ghiţu, Iezer-Păpuşa) flanchează spre miazăzi Depresiunea Loviştei (unde s-a adăpostit « ţara » cu acelaşi nume.
Creasta nordică a Făgăraşului, cu cele mai ridicate cote altimetrice din România (Moldoveanu, 2 544 m; Negoiu, 2 535 m) asigură o limită tranşantă spre regiunea Transilvaniei sudice. Relieful glaciar al acesteia (abrupturi, creste, circuri, văi, morene) posedă însuşiri atractive deosebite. Fenomenele de gravitaţie naturală spre culoarul Oltului, urmate de cele de ordin antropic, ataşează regiunii şi partea sud-estică a grupei Parâng (Munţii Lotru, Latoriţei, Căpăţânii) respectiv o arie subcarpatică şi de podiş situate la vest de Olt.
Climatul urmează etajarea morfologică, cel de câmpie (8-10ºC, temperatura medie anuală; 500 mm precipitaţii) trecând lent într-un climat de dealuri dispuse etajat şi, în final în climatul montan al culmilor înalte (-2ºC; precipitaţii de peste 1000 mm, majoritatea sub formă de zăpadă). Varietatea tipurilor de climă creează disponibilităţi multiple activităţilor antropice, de la cultura cerealelor în câmpie, la păstoritul alpin, de la turismul balneoclimateric al depresiunilor joase la cel bazat pe sporturile de iarnă în munţii înalţi.
Regiunea este drenată de către Olt şi Argeş cu afluenţii lor (Topolog, Vălsan, Râul Doamnei, Râul Târgului). În partea sudvestică se înserează obârşiile râului Vedea. Dacă Argeşul îşi localizează izvoarele şi cursul superior şi mijlociu exclusiv în spaţiul său, Oltul adună doar o serie de afluenţi (în primul rând Topologul şi Bistriţa Vâlcii). De reţinut amenajările hidrotehnice de pe Argeş (lacul şi hidrocentrala de la Vidraru, salba de lacuri din avale: Oeşti, Cerbureni, Valea Iaşului, Zigureni, Vâlcele, Goleşti) şi Olt (Turnu, Călimăneşti, Râmnicu Vâlcea, Râureni, Govora etc), precum şi lacurile glaciare din Munţii Făgăraşului. La contactul dintre Subcarpaţii Getici şi structurile montane apar ape minerale sulfuroase sau clorurate (Ocnele Mari, Ocniţa, Govora, Olăneşti, Călimăneşti-Căciulata, Cozia). Cele de la Cozia sunt uşor termalizate.
Silvostepa din câmpia înaltă trece în asociaţia stejăretelor din dealurile joase ale Podişului Getic, iar acestea fac loc, la peste 600-700 m, pădurilor de amestec stejar-fag şi de fag caracteristice măgurilor subcarpatice. În munţi, după o fâşie de interferenţă a fagului cu răşinoasele, se dezvoltă larg etajul coniferelor care, datorită expoziţie sudice, urcă la peste 1 800 m altitudine în interiorul masivului făgărăşan. Nu lipsesc zăvoaiele cu sălcii, anin, plop sauarealele cu plantaţii de salcâm (o importanţa bază meliferă).
Fauna relevă şi ea o etajare asemănătoare, de la rozătoarele specifice câmpiei la animalele mari, de interes cinegetic, din pădurile montane. O notă aparte pentru prezenţa în Munţii Făgăraş a caprei negre, o specie ocrotită.
Zonalitatea altitudinală a solurilor este deosebit de expresivă, molisolurile degradate (cernoziomul levigat) învecinânduse cu argiluvisolurile podişului sau cambisolurile subcarpatice. Domeniul podzolurilor este deosebit de extins şi este reprezentat prin numeroase tipuri subtipuri (brune, brune acide, brune acide alpine).Nu lipsesc litosolurile, solurile aluviale, umbrisolurile.
Resursele subsolului integrează regiunea în fâşia orientată et-vest a zăcămintelor de cărbuni inferiori, în principal, lignit, (Jugur, Boteni, Godeni, Berevoieşti, Berbeşti, Alunu, Aninoasa) a celei cu exploatări de petrol şi gaze (Moşoaia, Vedea, Spineni, Optaşi, Merişani, Poiana Lacului, Hulubeşti, Topoloveni etc.). În zona OcneleMari se află bogate depozite de sare. De menţionat sunt resursele hidroenergetice valorificate intens în bazinele Argeşului, Oltului mijlociu şi Lotrului. Calcarele de la Albeşti, nisipurile şi pietrişurile râurilor sunt folosite în construcţii. Fondul funciar, cu cele trei componente ale sale (agricol, forestier şi terenurile acoperite de ape) mijloceşte utilizări diverse.
O valoare aparte are patrimoniul turistic reprezentat printr-un peisaj montan spectaculos în Făgăraş, Cozia, munţii Lotru sau Căpăţânii, prin apele minerale cu calităţi terapeutice recunoscute pe plan internaţional (Olăneşti, Govora, Călimăneşti-Căciulata), prin fondurile cinegetice şi piscicole din zona înaltă. Acestuia i se adaugă obiective turistice de mare rezonanţă, cum ar fi, în primul rând, mănăstirile Cozia, Argeşului, Bistriţei, Arnota, Horezu; Mausoleul de la Mateiaş; barajele şi lacurile de acumulare Vidra şi Vidraru etc.

19.2. Componenta antropică a sistemului regional
Componenta antropică a peisajului regional înscrie unitatea între sistemele teritoriale cu o populare densă în zonele de câmpie, podiş şi subcarpatică (140-160 locuitori/km²), urmare a complementarităţii resurselor, condiţiilor favorabile de amplasare a habitatelor şi infrastructurilor, poziţiei geografice optime sub aspectul interrelaţiilor cu alte regiuni. Dinamica naturală este definită de sporul natural redus, îmbătrânirea populaţiei şi feminizarea ei (prin migrarea pentru muncă a bărbaţilor, inclusiv în ţări vest-europene, datorită restrângerii drastice a activităţilor industriale).
Aşezările umane s-au edificat încă din preistorie (cunoscute sunt descoperirile din Valea Dârjovului aparţinând « culturii de prund » datând de acum 1.200.000-1.000.000 ani) la adăpostul redutei naturale subcarpatice şi montane. Să nu uităm că regiunea a fost străbătută de limesul transalutan marcat de castrele romane Buridava (Ocniţa), Sânbotin, Albota, Arutela (Bivolari), Rădăcineşti, Jidava, iar primele capitale ale Ţării Româneşti, fixate acolo şi din motive strategice, au fost Câmpulung şi Curtea de Argeş.
Satele diferă ca mărime, de la aşezările mici şi foarte mici, de versant şi obârşii de vale, la cele mari şi foarte mari din depresiuni, culoarele de vale largă sau fâşia de contact morfologic câmpie-podiş, podiş-Subcarpaţi, Subcarpaţi-munte. În Piemontul Getic satele de
interfluviu sunt extrem de rare ca urmare a dificultăţilor de aprovizionare cu apă din pânzele freatice aflate la adâncimi notabile. Structural şi textural sunt întâlnite satele adunate, liniare, răsfirate. Funcţiile economice sunt şi ele felurite. Predomină satele agricole specializate, în spaţiul câmpiei, în cultura plantelor, iar în zonele montane şi subcarpatice în creşterea animalelor. Frecvent ele îşi ataşează şi un profil industrial determinat de extracţia cărbunilor,
petrolului, sării, gazelor naturale sau prelucrarea lemnului. În ultima perioadă se afirmă funcţia turistică generată de creşterea numerică a pensiunilor rurale.
Oraşele sunt preponderent mici, sub 25 000 locuitori (Băile Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Brezoi, Ocnele Mari, Băbeni, Horezu). Intre oraşele mijlocii se înscriu Câmpulung şi Curtea de Argeş, iar Râmnicu Vâlcea şi Piteşti între oraşele mari ale ţării. Centrul polarizator este oraşul Piteşti, urmat îndeaproape, ca rang, de Râmnicu Vâlcea. Funcţia industrială a oraşelor mari şi mijlocii este contrabalansată de funcţia turistică a multor oraşe mici de tip staţiune. La Govora, funcţia turistică şi industrială (industrie chimică) coabitează.

19.3. Economia şi perspectivele regiunii
Componentele derivate rezultate din interacţiunea bazei naturale de susţinere cu factorul antropic, în primul rând cele de ordin economic, definesc nivelul de dezvoltare actuală atins de sistemul teritorial.
Astfel, agricultura valorifică întinsele terenuri, cu fertilitate superioară ale Câmpiei Piteştilor şi Podişului Getic unde cultura cerealelor este secondată de viticultură, (podgoriile Piteşti, Ştefăneşti), pomicultură (îndeosebi în piemonturile Cândeşti şi Cotmeana unde, dintre specii, predomină prunul), plante tehnice (sfeclă de zahăr), legumicultură, plante furajere. Creşterea animalelor (bovine, porcine, păsări, apicultură) întregeşte profilul agricol mixt al majorităţii absolute a aşezărilor. Dimpotrivă, în Subcarpaţi şi zona montană predomină creşterea ovinelor şi bovinelor, culturile de cereale (porumb, orz, ovăz) şi pomicultura ocupând suprafeţe mai restrânse.
Industria s-a dezvoltat îndeosebi după al doilea război mondial. Putem vorbi despre o regiune a industriei chimice, combinatele de la Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Govora producând
îngrăşăminte, negru de fum, cauciuc sintetic, produse clorosodice.Fire şi fibre sintetice se fabrică la Câmpulung, unde funcţionează şi o fabrică de lianţi. La Râmnicu Vâlcea fiinţează un mare combinat de prelucrare a lemnului, iar la Curtea de Argeş, Stâlpeni, Băbeni,
Domneşti şi Horezu se produce cherestea. Piteştiul (Colibaşi) şi Câmpulungul sunt două centre emblematice pentru România în privinţa fabricării mijloacelor de transport (uzinele "Dacia-Renault" şi ARO). Nu lipsesc unităţile industriei textile (confecţii) sau alimentare
(morărit-panificaţie, produse din carne, brânzeturi – Piteşti, Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea; conserve de legume – Băiculeşti, Topoloveni).
Turismul s-a afirmat încă de la începutul secolului XX, în primul rând în culoarul Oltului unde staţiunea Călimăneşti-Căciulata constituia un punct de atracţie cunoscut. Ulterior s-au dezvoltat amenajările cu profil curativ de la Olăneşti, Băile Govora, Ocnele Mari, Cozia. Considerăm că tipul de turism curativ este de largă perspectivă pentru regiune. Al doilea tip este turismul recreativ montan unde resursele sunt, de asemenea, apreciabile, atât în Munţii
Făgăraşului, cât şi în munţii Lotrului sau ai Căpăţânii. Staţiunea Voineasa este un prim cap de pod pentru valorificarea mai intensă a resurselor respective. Pe locul trei, dar cu perspective asigurate, se înscrie turismul cultural prilejuit îndeosebi de obiectivele religioase ale regiunii, dar şi de atracţiile etnografice bine conservate în satele subcarpatice argeşene şi vâlcene.
Sistemul circulator al organismului teritorial este compus din DN-70 Arad-Sibiu-Râmnicu Vâlcea-Piteşti-Bucureşti a cărui importanţă face construirea pe acelaşi traseu a unei autostrăzi
imperios necesară. Drumuri modernizate leagă oraşele regiunii între ele, de mai mare importanţă fiind şoseaua subcarpatică ce porneşte de la Câmpulung şi se orientează spre Târgu Jiu traversând axial unitatea analizată. Magistrala feroviară Bucureşti-Piatra Olt-Râmnicu Vâlcea-Sibiu-Arad-Curtici, căile ferate Bucureşti-Piteşti-Câmpulung; Piteşti-Curtea de Argeş drenează traficul de călători şi mărfuri aferent teritoriului învecinat.

Bibliografie selectivă
1. Ielenicz, M., Pătru, Ileana-Georgeta, Ghincea, Mioara (2003), SubcarpaţiiRomâniei, Editura Universitară, Bucureşti.
2. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. x x x (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti. 4. x x x (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Editura Academiei Române, Bucureşti.




20. REGIUNEA METROPOLITANĂ BUCUREŞTI
- Regiune urbanizată a cărei expansiune este favorizată de prezenţa reliefului uniform de câmpie.
-Climat de câmpie cu trăsături de ariditate.
-Evoluţia urbană influenţată de funcţia politico administrativă a Bucureştiului.
- La baza economiei regiunii se detaşează industria, extrem de diversificată tipologic.
- Agricultură de tip preorăşenesc.
-Turism cultural şi de agrement.

20.1. Baza naturală de susţinere
Componenta naturală a peisajului geografic are un suport morfologic de mare uniformitate litologică şi fizionomică, constituit din Câmpia Bucureştiului, cu cele două sectoare ale sale, Câmpia Vlăsiei în nord, cu păduri de stejar în secolele trecute, şi Câmpia Mostiştei, joasă, mlăştinoasă, spre est - sud-est. Către vest se extind câmpiile tabulare Găvanu Burdea şi Burnazului, unde relieful sculptat în depozitele friabile ale loessului abundă (crovuri, padine, nişe de sufoziune).
Bucureştiul se află în extremitatea estică a zonei de tranziţie, de la climatul submediteranean al Olteniei la cel continental propriuzis, cu accente de ariditate, al Bărăganului şi Dunării de Jos, Precipitaţiile medii anuale oscilează în jurul valorii de 500 mm iar temperaturile între 10-11ºC. Iernile sunt geroase, cu zăpezi viscolite de crivăţ
Potenţialul hidrografic al apelor de suprafaţă este asigurat, în primul rând de Dunăre a cărei vale se află la limita sudică a regiunii. Fluviul colectează râul Argeş, cu afluenţii săi Dâmboviţa (cu Colentina), Neajlov, Sabar; Mostiştea şi Vedea. Deosebit de importante sunt limanele fluviatile din zona Bucureştiului sau de la periferia sa (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Tei, Floreasca, Herăstrău, Mostiştea). Amenajările hidrotehnice se află originea lacurilor Mihăileşti şi Comana. În subasmentul geologic al regiunii forajele indică existenţa unor mari acvifere cu ape termale.
Din punct de vedere biogeografic, întreaga unitate aparţine asociaţiei de silvostepă, compusă din stejar termofil (brumăriu, pedunculat) ce alcătuiau odinioară vestiţii codrii ai Vlăsiei. Gramineele (Festuca, Stipa) intră în compoziţia pajiştilor intens antropizate. Luncile largi şi umede oferă condiţii propice dezvoltării vegetaţiei hidrofile arborescente (salcie, plop, arin) sau arbustive (papură, trestie). Fauna este dominată de rozătoare, erbivore şi omnivore, iar dintre păsări de potârniche, prepeliţă, ciocârlie, fazan. Fauna acvatică este şi ea variată, pe cursul Dunării pătrunzând în perioada depunerii icrelor sturionii (morun, nisetru, păstrugă) alături de clean, mreană.
Câmpiile tabulare sunt acoperite cu un strat bine structurat de cernoziom şi cernoziom levigat, iar în cele joase se dezvoltă solurile hidromorfe (lăcovişti, solurile gleice). Luncile
periodic inundate sunt domeniul solurilor aluvionare, cu orizonturi slab evidenţiate dar cu o fertilitate ridicată.
Resursele subsolului sunt cele de natură energetică, petrol şi gaze naturale asociate, exploatate în zona Titu, Videle, Blejeşti, Cartojani, Periş. Important este potenţialul agricol al câmpiilor şi luncilor aferente, cel turistic datorat obiectivelor antropice din Bucureşti (palatele Parlamentului, Mogoşoaia, Cotroceni; muzeele Ţăranului Român, Grigore Antipa, Geologic, Muzicii, de Istorie al României, de Arta; statuile şi grupurile statuare; Arcul de Triumf; parcurile Cişmigiu, Herăstrău; mănăstirile Snagov, Căldăruşani, Cernica; Hanul lui Manuc etc).
20.2. Componenta antropică
Componenta de acţiune şi interacţiune sistemică, populaţia şi aşezările, se disting prin trăsături particulare. Astfel, raportată la suprafaţa sa relativ restrânsă, regiunea Metropolitană concentrează aproape 15 % din populaţia României. În Bucureşti trăiesc 1,95 milioane locuitori, densitatea atingând cele mai ridicate valori din ţară. Evident, predomină net populaţia urbană, cu un spor natural similar mediei pe ţară. Deficitul înregistrat în raportul natalitate- mortalitate este suplinit prin imigrare, metropola constituind un punct de atracţie pentru populaţia zonelor limitrofe dar şi din alte părţi ale ţării (Moldova, Oltenia) prin oportunităţile şi locurile de muncă oferite.Creşte însă şi ponderea populaţiei nefixate aflată la originea unor probleme sociale negative (şomaj, delincvenţă socială). Etnic predomină net românii, urmaţi de romi, maghiari (concentraţi exclusiv în Bucureşti)
Centrul polarizator principal, atât al regiunii, cât şi al întregii ţări este municipiul Bucureşti. Oraşul, atestat documentar la 20 septembrie 1459, are la origine o cetate (castrum) atribuită de tradiţia orală lui Bucur, a cărei dezvoltare, pusă pe seama poziţiei favorabile la mari drumuri comerciale, determină pe Vlad Ţepeş să o transforme în capitala statului medieval Ţara Românească. Arhitectural şi demografic aşezarea urbană evoluează lent, dar progresiv ajungând, la 1859, în competiţie cu Iaşul, să fie aleasă drept capitala statului unificat Principatele Române. Un avânt remarcabil urmează acestui eveniment, fapt vizibil în arhitectura şi dotările sale (Bucureştiul, « micul Paris », a fost primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant). O altă etapă este cea de după al doilea război mondial, când populaţia oraşului creşte mult ca urmare a politicii de industrializare. Acum apar numeroase cartiere muncitoreşti (Titan, Balta Albă, Pipera, Drumul Taberei) şi începe sistematizarea zonei centrale, unde se va construi cel mai impunător palat din lume, numit iniţial Casa Poporului şi, ulterior, Palatul Parlamentului, inclusiv construcţia metroului, ce se dovedeşte o cale de transport de mare eficienţă în contextul creşterii intensităţii traficului suprateran şi a problemelor legate de modernizarea precară reţelei stradale.




20.3. Economia regiunii
Economia regiunii metropolitane are industria ca ramură principală. Bucureştiul concentrează toate tipurile de industrie, de la cea energetică pe bază de petrol şi cărbune din marile termocentrale periferice, la industria uşoară. Se detaşează în primul rând în construcţia de maşini (mijloace de transport rutier, feroviar, aerian; utilaje şi maşini unelte, maşini agricole; electronice şi electrotehnice), industria chimică (vopsele şi coloranţi, medicamente, produse poligrafice, cosmetice), industria lemnului (mobilă), textilă şi alimentară. Alte centre industriale sunt Alexandria (rulmenţi, prelucrarea produselor agricole), Giurgiu, Olteniţa, Zimnicea. A doua ramură este agricultura. Domeniul agricol extins şi piaţa de desfacere largă a produselor sunt factorii catalizatori ai unei agriculturi diversificate. Cultura grâului, porumbului, sfeclei de zahăr, floarea soarelui, soia este corelată cu legumicultura în luncile fertile sau creşterea bovinelor pentru lapte, a păsărilor şi porcinelor. Sunt în curs de constituire ferme agricole mari, inclusiv în sistem agribusiness (cu întregul lanţ trofic al producţiei şi desfacerii).
Turismul este concentrat îndeosebi în Bucureşti unde infrastructura de profil este în curs de dezvoltare accelerată. Hotelurile Intercontinental, Athenee Palace, Sofitel, Bucureşti, Ibis oferă standarde ale serviciilor şi confortului ridicate. Se practică turismul cultural, cu sejur sau de tranzit. Se extind formele de pseudo-turism (turism de afaceri, religios, turism ştiinţific, sportiv).
Regiunea Metropolitană beneficiază de cea mai complexă şi mai diversificată reţea de căi de transport. De aici pleacă cele două sectoare de autostradă construite până în acest moment în ţară (spre Piteşti şi spre Cernavodă-Constanţa) şi toate drumurile naţionale. Bucureştiul este principalul nod de cale ferată unde converg 8 magistrale feroviare. Aeroporturile Henri Coandă şi Băneasa satisfac nevoile de trafic aerian ale momentului. Abandonat după 1989, canalul Bucureşti-Dunăre, trebuie edificat datorită creşterii rolului Dunării în conexiunile fluviatile europene. Pentru transportul urban un rol major revine metroului. Municipiul Bucureşti deţine o vastă şi complexă infrastructură de telecomunicaţii.
Regiunea Metropolitană se confruntă cu expansiunea spaţiilor construite reclamate de noile cartiere rezidenţiale, complexele comerciale, reţelele de transport rutier. Presiunea asupra intravilanului creşte cu repercusiuni asupra mediului (reducerea continuă a spaţiilor verzi, poluarea lacurilor de agrement, creşterea poluării fonice şi a atmosferei, a delincvenţei sociale).

Bibliografie selectivă
1. Ianoş, I. (1983), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti.
2. x x x (1983), Geogrfia României, I, Geografie fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
3. x x x (1984), Geografia României, II, Geografie Umană şi Economică, Editura Academiei, Bucureşti.











21.CURBURA
- Curbura este, poate, cea mai complexă regiune geografică a ţării datorită imbricării foarte strânse a trei forme de relief clar definite genetic şi evolutiv: Carpaţii Curburii, Subcarpaţii Curburii şi câmpiile învecinate acestora
- Interferenţă strânsă între elementele morfologice, deosebit de variate ale unităţii.
- Teritoriu de organizare a unei reţele hidrografice dispusă în evantai.
- Vegetaţie de silvostepă, păduri şi pajişti alpine.
- Resurse energetice variate (cărbuni, petrol gaze naturale).
- Obiective turistice naturale şi antropice de mare valoare.
- Vatră de vehe şi intensă umanizare.
- Oraşe mici, polarizate periferic.
- Industrie extractivă cu vechi tradiţii.
- Largă dezvoltare a viticulturii şi pomiculturii.
- Turism recreativ montan, curativ şi mixt.

21.1. Componenta naturală a bazei de susţinere
Regiunea Curburii este o entitate teritorială formată din Carpaţii şi Subcarpaţii Curburii precum şi din câmpiile limitrofe acestora. Determinarea sa funcţională este dată de râurile care străbat cele trei etaje morfologice, facilitând transferul energetic şi material spre arealele joase de câmpie. Astfel, văile Putnei, Buzăului, Teleajenului, Doftanei, Prahovei, Dâmboviţei şi Ialomiţei deschid culoare pentru circulaţia materiilor prime şi a fluxurilor umane în amb ele sensuri.
Morfologic, regiunea are aspectul unui amfiteatru invers, cu convexitatea etalată spre exterior sub forma a trei trepte de relief distincte. Prima treaptă este alcătuită din masivele muntoase aleCarpaţilor Curburii constituiţi din munţii Vrancei, Buzăului (Penteleu, Siriu şi Podu Calului), Ciucaş (1 956 m în vârful omonim), Baiului, Bucegi (masiv alcătuit din munţii Bucegi, Piatra Craiului, Leaota şi culoarul Rucăr-Bran). În Masivul Bucegi altitudinea ajunge la 2 507 m în Vf. Omul. Structura geologică este relativ asemănătoare, predominând rocile sedimentare mezozoice (fliş, conglomerate, calcare). O notă distinctă face Masivul Leaota, format din şisturi cristaline paleozoice. Calcarele, conglomeratele şi gresiile au favorizat sculptarea unor peşteri (Ialomiţei, Rătei, Dîmbovicioarei, Avenul din Grind), chei (Tătarului, Urşilor, Zănoagei), forme antropomorfe (Sfinxul Bucegilor, Sfinxul Bratocei) sau de eroziune selectivă (“Babele”).
A doua treaptă de relief, strâns asociată celei dintâi, o reprezintă Subcarpaţii Curburii. Dealtfel conexiunea directă între cele două unităţi o exemplifică revelator pintenii montani Ivăneţu (1 021 m ) şi Homorîciu care pătrund adânc în zona subcarpatică.
Relieful acesteia este extrem de complex fiind constituit din două şiruri de depresiuni şi două de culmi (măguri) paralele. Depresiunile interne (submontane) se află la contactul cu rama montană începând cu Soveja şi Ţara Vrancei şi continuând cu Necule, Lopătari, Pătârlage, Chioşd, Vălenii de Munte, Câmpina şi Pucioasa. Urmează un aliniament arcuit de culmi centrale cu altitudini de peste 900 m, (Răchitaş, Răiuţu, Gurbăneasa, Salcia, Ciolanu, Dâlma, Blidişel), interpus spre depresiunile externe, intracolinare (Vidra, Mera, Dumitreşti, Policiori, Nişcov şi Podeni). Depresiunile intracolinare sunt separate de câmpie prin Măgura Odobeşti (996 m), dealurile Deleanu, Blăjeni, Dealu Mare-Istriţa, Bucovel. Ca elemente morfologice mai deosebite amintim carstul pe sare din zona Slănic Prahova şi Slănicul Buzăului (« Muntele de sare » şi Peştera de la Mânzăleşti, a doua cavitate naturală sculptată în sare, ca lungime, din lume – peste 3 100 m) şi vulcanii noroioşi din rezervaţiile Pâclele Mari şi Pâclele Mici din depresiunea Policiori (Berca-Arbănaşi).Regiunea Curburii include şi câmpiile piemontane ale Târgoviştei, Ploieştiului şi Râmnicului, precum şi cea de subsidenţă
a Buzăului.
Clima îşi dispune nuanţele altimetric, în câmpie manifestânduse pe deplin elementele meteorologice specifice (temperaturi de 9- 10° C, precipitaţii de 400-500 mm anual). Dealurile subcarpatice sunt mai umectate (600-800 mm) în vreme ce temperatura medie scade
la 6-8°C. În munţii apare climatul montan cu temperaturi scăzute (0- 6° C) şi precipitaţii mai abundente (800-1000 mm anual). Pe platoul Bucegilor temperatura medie anuală scade la -2°C, iar precipitaţiile depăşesc 1200 mm, majoritatea căzând sub formă de zăpadă. Ca fenomen climatic aparte este foehnul format primăvara prin deversarea maselor de aer concentrate în curbura internă, transilvană, a Carpaţilor şi silite la ascensiune orografică peste Munţii Întorsurii. Iarna etajul de câmpie şi subcarpatic resimte influenţa esteuropeană a crivăţului.
Hidrografia îşi are obârşiile, preponderent, în cununa carpatică. Buzăul cu afluenţii săi Bâsca Mare, Bâsca Mică şi Bâsca Chiojdului, Ialomiţa cu Prahova, Doftana şi Teleajenul traversează toate cele trei trepte de relief, montană, subcarpatică şi de câmpie, iniţial pe direcţia nord-sud, ulterior, la debuşarea în zonele joase, orientându-se brusc spre est, atrase fiind de zona de subsidenţă a Dunării de Jos. Regimul de alimentare al râurilor este pluvio-nival cu creşteri mari primăvara, la topirea zăpezilor. Vara scurgerea se diminuează, afluenţii de ordinul trei şi patru trecând în regim nepermanent. Lacurile cele mai caracteristice sunt cele antroposaline, rezultate în urma exploatării sării în zonele Slănic Prahova şi Telega. În Masivul Siriu este localizat lacul de tasare nivală Tăul Vulturilor, iar pe râul cu acelaşi nume acumularea hidrografică cu rol hidroenergetic omonimă.
Apele subterane sunt localizate la adâncimi diferite în cele trei forme de relief: aproape de suprafaţă în munţi, la adâncimi mijlocii în dealurile şi depresiunile subcarpatice, la adâncimi mai mari în câmpie. De menţionat prezenţa apelor minerale, clorosodice sausulfuroase de la Slănic Prahova, Telega, Gura Ocniţei, Vulcana Băi, Pucioasa.
Vegetaţia cunoaşte o etajare riguroasă, de la pajiştile şi pâlcurile de stejar termofil ale silvostepei celor trei câmpii piemontane, la pădurile de gorun, gorun în amestec cu fag şi fag ale Subcarpaţilor, la etajul coniferelor din zona montană. La peste 1800 m se dezvoltă etajul alpin precedat de fâşia vegetaţiei subalpine compusă din arbuşti (jneapăn, ienupăr, merişor, afin). În unele masive (Ciucaş, Vrancei, Buzău) intervenţia antropică a coborât limita superioară a pădurii la 1 350-1 400 m, terenurile fiind invadate de jneapăn, ienupăr sau bujor de munte. Reprezentarea clasică a etajului alpin apare în Bucegi şi Ciucaş. În luncile râurilor se dezvoltă speciile moi (arin, plop, salcie), iar pe solurile halomorfe plante de sărătură.
Similar se dispun biotopurile faunistice cu reprezentanţi ai rozătoarelor (hârciog, popândău), carnivorelor (vulpe, râs, pisica sălbatecă, lup), omnivorelor (viezure, mistreţ, urs ), erbivorelor
(iepure, căprior, cerb). De reţinut prezenţa scorpionului european (Euscorpius europaeus) ca reprezentant al faunei mediteraneene.
Solurile se etajează, de asemenea, în funcţie de formele de relief: la bază, în câmpii, se extind molisoluri (cernoziomuri şi cernoziomuri levigate); argiluvisoluri şi cambisoluri în zona deluroasă, mai fragmentată şi spodosoluri în munţi. Pe depozitele de sare s-au format soluri halomorfe, iar în luncile râurilor şi în câmpiile de subsidenţă îşi fac prezenţa lăcoviştile şi solurile gleice.
Resursele regiunii reflectă, prin varietatea şi bogăţia lor iniţială raportată la starea actuală, un clasic fenomen de disipare, de risipire, cu efecte mai puţin semnificative în nivelul de dezvoltare regională. În primul rând, zona subcarpatică s-a constituit, începând din a doua jumătate a secolului XIX şi până după al doilea război mondial în cel mai important bazin petrolier european primind conotaţii strategice în timpul conflagraţiei menţionate. Localităţi precum Băicoi, Ţintea, Moreni, Gura Ocniţei au devenit, alături de centrele de rafinare şi prelucrare de la Ploieşti, Câmpina, Brazi, Teleajen de notorietate. Exploatarea îndelungată, intensă şi adeseori neraţională, cu tehnici şi tehnologii slab productive sub aspectul recuperării petrolului, a dus la epuizarea zăcămintelor. Valoarea petrolului extras nu s-a răsfrânt decât în proporţie infimă asupra economiei regionale beneficiile fiind investite în alte regiuni, inclusiv în străinătate, ceea ce conduce la imaginea unui sistem teritorial dezechilibrat, în care ieşirile au depăşit net intrările, cu repercusiuni negative asupra afirmării sale. O situaţie asemănătoare se constată în ceea ce priveşte fondul forestier al Subcarpaţilor, dar şi din unele masive muntoase din zona Curburii a cărui exploatare intensă în prima parte a secolului trecut a generat disfuncţii environmentale vizibile: torenţialitate, alunecări de teren, eroziune accelerată, resimţite ulterior şi necesitând eforturi deosebite pentru atenuarea şi înlăturarea lor etc. Zona respectivă poate fi catalogată ca cea mai reprezentativă pentru relieful de tip bad-lands din România.
Pe lângă zăcămintele de petrol şi gaze exploatate în trecut, la Băicoi, Ţintea, Boldeşti, Moreni, Gura Ocniţei etc., au fost descoperite noi structuri în zona Berca-Arbănaşi, Tisău, Beciu, Sărata Monteoru. Tot în Subcarpaţi sunt cantonate depozite de lignit la Mărgineanca, Şotînga, Ceptura, Filipeştii de Pădure. O altă resursă este sarea, prezentă într-un mare zăcământ din zona Slănic Prahova-Gura Ocniţei- Telega. Calcarele şi marnele calcaroase, gipsul de la Slănic, argilele, nisipurile sunt utilizate de industria locală.
O resursă deosebită o constituie terenurile agricole din câmpie şi Subcarpaţi, care au permis afirmarea viticulturii, pomiculturii, culturilor diverse şi creşterii animalelor. Diversificarea extremă a condiţiilor de sol şi climă într-un ecart de favorabilitate din punct de
vedere fenologic, fac din regiunea Curburii una dintre cele mai fertile din ţară.
O pondere asemănătoare o relevă patrimoniul turistic, concentrat mai ales în munţii Bucegi, Ciucaş, Buzău, Baiu, Vrancei. Abrupturile, crestele, cheile (Tătarului, Urşilor, Zănoagei), peşterile (Ialomiţei, Dâmbovicioara, Rătei), « Babele », Muntele de sare de la Slănic Prahova, vulcanii noroioşi din Depresiunea Policiori, Sfinxul Bucegilor şi Sfinxul Bratocei, Cascada Putna, Lacul Tăul Vulturilor etc., sunt obiective atractive de prim ordin. Apele minerale de la Pucioasa, Sinaia, Sărata Monteoru; lacurile sărate de la Slănic Prahova sau Telega, salina de la Slănic Prahova; fondurile de vânătoare şi pescuit montane, edificiile antropice (mănăstiri, biserici, muzee, castele – renumit este Castelul Peleş de la Sinaia -, monumente) şi valorile etnografice din Ţara Vrancei, dar şi cele din zona Buzăului sau Doftanei sunt atracţii care diversifică la maximum oferta recreativă, curativă şi culturală a regiunii.

21.2. Componenta demografică şi de habitat
Componenta demografică şi de habitat în sistemul regional este asigurată de populaţie şi habitatele sale. Având un relief compus din munţi, dealuri şi depresiuni subcarpatice cu funcţie de adăpost, precum şi din câmpii fertile, posedând resurse ale subsolului şi solului bogate, regiunea Curburii a fost locuită încă din preistorie. Vatra plană a depresiunilor şi luncile cu terase extinse au oferit terenuri prielnice pentru vetrele localităţilor aflate în număr mare mai ales la contactul Subcarpaţilor cu câmpia, a Subcarpaţilor cu munţii. Numărul populaţiei este apreciabil, aici regăsim una dintre cele mai mari densităţi demografice (de peste 200 locuitori/km², între Valea Buzăului şi Valea Dâmboviţei). Predomină populaţia rurală, omogenă etnic, cu o dinamică naturală asemănătoare mediei pe
ţară. Satele aparţin tuturor categoriilor de mărime şi structurilor cunoscute. Localităţile mici apar la obârşiile văilor, pe versanţi şi culmile aplatizate, cele răsfirate la contactul formelor de relief, iar satele mari, adunate, fie în câmpie, fie în arealele centrale ale depresiunilor. Profilul agricol este dominant, cu specializări în pomicultură, viticultură, creşterea animalelor (cele de munte). Apar ocupaţii secundare derivate din prelucrarea lemnului, a lânii, dar şi din antrenarea populaţiei în activităţi de exploatare a petrolului, sării sau cărbunilor.
Aşezările urbane sunt numeroase, majoritatea aparţinând grupei oraşelor mici, sub 25 000 locuitori (Nehoiu, Predeal, Azuga, Vălenii de Munte, Comarnic, Breaza, Slănic Prahova, Plopeni, Boldeşti-Scăieni, Fieni, Urlaţi, Pucioasa) sau mijlocii, între 25.000 – 50 000 locuitori (Câmpina, Sinaia, Buşteni, Băicoi, Moreni, Mizil, Valea Călugărească). Târgovişte, Buzău şi Ploieşti (248 400 locuitori) sunt centrele urbane de referinţă, având rolul unor poli regionali. Poziţia centrală a Ploieştiului, pe semicercul exterior al regiunii, îi conferă acestuia perspective polarizatoare multiple. Funcţia industrială este predominantă, unele oraşe fiind tributare vechilor exploatări petroliere (Ploieşti, Câmpina, Băicoi, Moreni), altele afirmării industriei de prelucrare a lemnului (Nehoiu), materialelor de construcţie (Comarnic, Fieni), alimentară (Vălenii de Munte), exploatării sării (Slănic Prahova) etc. Predeal, Azuga, Sinaia,
Buşteni, Pucioasa şi Breaza sunt aşezări cu o funcţie turistică dominantă. Pentru oraşele mici funcţia agricolă este încă de actualitate.

21.3 Componenta economică

Componenta economică situează regiunea Curburii între cele mai dezvoltate din România. Aceasta în ciuda disipării resurselor sale imense (să nu uităm că zăcămintele sale de petrol nau fost cu nimic mai prejos, cantitativ şi calitativ, la începutul secolului XX, cu cele din alte părţi ale lumii, mult mai eficient valorificate actualmente, când preţul petrolului a crescut enorm).
Industria extractivă a petrolului şi gazelor a creat, înainte de orice, infrastructuri (căi de acces rutiere şi feroviare, conducte de transport a hidrocarburilor extrase, rafinării, depozite). Ea a imprimat unor oraşe (Ploieşti, Câmpina) un profil industrial specific, unde rafinarea petrolului s-a conjugat cu industria chimică (combinate petrochimice: Brazi, Teleajen; acid sulfuric şi îngrăşăminte chimice – Valea Călugărească), industria de utilaj petrolier de la Ploieşti, Câmpina şi, mai recent, Târgovişte (România fiind printre cele mai performante ţări din lume în domeniu). La Târgovişte funcţionează un combinat de oţeluri speciale, iar la Buzău se produce tablă.
Exploatarea sării a atins la Slănic Prahova intensităţi deosebite, iar industria lianţilor s-a răspândit în teritoriu la Comarnicşi Fieni. La Buzău şi Boldeşti-Scăieni se produce sticlă. Ploieştiul şi Buzăul sunt centre importante ale industriei textile (pe bază de lână şi bumbac) şi alimentare (morărit-panificaţie, lactate, zahăr, ulei).
Densitatea centrelor industriale în teritoriu conturează în regiunea Curburii o veritabilă microregiune industri ală având ca pol de referinţă oraşul Ploieşti, la care se racordează, prin raporturi de colaborare, Buzăul şi Târgoviştea.
Din punct de vedere agricol, Curbura poate fi situată pe primul loc în ţară în privinţa viticulturii. Aici se află cea mai extinsă suprafaţă cultivată cu viţa de vie, podgoriile Tohani, Mizil, Valea Călugărească, Odobeşti, Jariştea, Coteşti, Panciu, Dealurile Buzăului fiind renumite pentru soiurile lor. O altă specializare este cea pomicolă, livezile de prun şi măr acoperind versanţii inferiori ai măgurilor subcarpatice. În zona de câmpie se cultivă cereale şi plante tehnice, iar în cea montană se cresc ovine şi bovine
Prin Valea Prahovei şi Masivul Bucegi, Curbura se instituie în polul turismului montan românesc, tradiţia sa în regiune fiind îndelungată. Staţiunile Predeal, Azuga, Poiana Ţapului, Sinaia, Buşteni, Pârâul Rece, Bran se adaugă unui mare număr de complexe şi cabane turistice (Caraiman, Piatra Arsa, Babele, Peştera, Cota 1400). Amenajările pentru agrementul hivernal se intensifică, concomitent cu modernizarea infrastructurii de acces.
Tocmai această polarizare a creat un « con de umbră » asupra masivelor muntoase de la est de Valea Prahovei (Baiu, Buzău, Vrancei) cu dotări turistice insuficiente. O excepţie este Masivul Ciucaş unde se afirmă staţiunea Cheia şi cabana Muntele Roşu, iar traseele turistice îi valorifică elementele morfologice pitoreşti (Tigăile, Sfinxul). Căile de transport au, preponderent, o dispoziţie transversală, pe direcţia nord-sud, ca urmare a instaurării lor de-a lungul unor mari culoare morfologice şi pasuri intramontane în vederea realizării conexiunilor cu Transilvania. Există trei astfel de aliniamente şi anume, cel vestic, prin culoarul Rucăr-Bran, cel central, pe Valea Prahovei şi cel estic pe Valea Doftanei (prin pasul Predeluş) spre
Depresiunea Braşovului. Dacă în evul mediu culoarele estic şi vestic erau foarte active, actualmente rolul de dren magistral revine Văii Prahovei unde şoseaua E60 este dublată de magistrala feroviară Bucureşti-Braşov cu triplă ramificare în oraşul de sub poalele Tâmpei: spre Baia M are-Satu Mare, spre Oradea-Borş şi spre Arad- Curtici. Căile transversale (la care se adaugă şoseaua Buzău- Întorsura Buzăului-Braşov, de dată mai recentă) sunt scurtcircuitate
de căi longitudinale orientate est-vest, cum este şoseaua Buzău- Ploieşti-Târgovişte şi calea ferată Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Focşani- Roman-Siret. Apar numeroase şosele şi căi ferate (Buzău-Nehoiu, Ploieşti-Mâneciu, Târgovişte-Pietroşiţa) cu caracter de penetraţie.

Bibliografie selectivă
1. Ielenicz, M., Pătru, Ileana-Georgeta, Ghincea, Mioara (2003),Subcarpaţii României, Editura Universitară, Bucureşti
2. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. x x x (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei, Bucureşti.
4. x x x (1994), Geografia României, IV, Regiunile periferice, Editura Academiei, Bucureşti.



22. BĂRĂGAN
- regiune omogenă din punct de vedere morfologic
- Arie tipică de manifestare a climatului arid, cald şi secetos.
- Hidrografie de tranzit, tributarăDunării. Lacuri sărate şi limane fluviatile.
- Resursele solului şi subsolului situează Bărăganul în categoria regiunilor cu un patrimoniu modest
- Domeniul stepei şi silvostepei cu graminee şi arbori termofili.
- Economie mai slab dezvoltată. Industrie prelucrătoare a materiilor prime locale.
- Agricultura se impune prin culturi variate. Perspective de specializare agricolă performantă.
- Teritoriu traversat de căi rutiere şi feroviare.

22. 1. Componenta naturală a sistemului regional
În majoritatea absolută a regionărilor geografice ale teritoriului ţării noastre, Câmpia Română este nominalizată ca o unitate de sine stătătoare, pornindu-se de la însuşirile morfologiei sale care au devenit criteriul fundamental al delimitării. Intr-adevăr, uniformitatea
componentei morfologice în plan major (la scară minoră însă diferenţierile sunt mult mai frecvente) şi o anumită formă de utilizare economică (cea agricolă) au fost considerate ca argumente suficiente pentru ca tot teritoriul dintre ieşirea Dunării din Defileul de la Porţile de Fier şi confluenţa Prutului cu fluviul, la vest şi est, dintre Lunca Dunării la sud şi contraforturile Podişului Getic şi Subcarpaţilor la nord să fie integrat unei singure entităţi regionale. Aceasta, desigur, în contextul în care regiunea nu este privită ca o construcţie sistemică, în care aspectele fizionomice prevalează în raport cu cele funcţionale.
Cu totul alta este situaţia în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei celor patru învelişuri terestre, când cercetătorul geograf este chemat să desluşească şi să explice cauzal structura organismului teritorial respectiv.
Câmpia Română, cea mai vastă unitate de relief de acest tip din ţară, se divide în mai multe regiuni funcţionale (Oltenia sudică, Regiunea Metropolitană Bucureşti, Bărăganul,
Dunărea de Jos) sau îşi ataşează o serie de subunităţi regiunilor învecinate( Curbura, Muntenia de nord-vest) în corelaţie cu poziţia şi orientarea liniilor de forţă ale teritoriului respectiv. Bărăganul devine astfel o entitate regională suprapusă unui compartiment al unităţii majore şi anume Câmpiei Bărăganului, desfăşurată între Dunăre la sud şi câmpiile de subsidenţă din partea nordică. Din punct de vedere morfologic ea prezintă un relief tabular
de mare uniformitate, în care cele două râuri principale, Ialomiţa şi Călmăţuiul şi-au sculptat văi meandrate pe ale căror maluri s-au format dune de nisip rezultat din deflaţia intensă a depozitelor fluviatile. Cuvertura groasă de loess a jucat rolul unui mediu prielnic fenomenelor de dizolvare, tasare şi sufoziune generatoare de microforme de relief specific: crovuri, padine, depresiuni, nişe de sufoziune etc. Culoarele celor două râuri, deşi au albii puţin adânci în raport cu înălţimea reliefului înconjurător, a condus la subdivizarea unităţii în două compartimente şi anume Bărăganul Ialomiţei, situat între Dunăre şi Ialomiţa şi Bărăganul Călmăţuiului, situat la nord, între Ialomiţa şi Călmăţui. În partea sudică a unităţii, fluviul Dunărea şi-a modelat o luncă largă ale cărei lacuri şi bălţi (cea mai vastă fiind Balta Ialomiţei) au fost în mare parte desecate şi transformate în terenuri agricole Mersul anual al elementelor meteorologice, înscrie teritoriul Bărăganului în climatul de câmpie joasă, temperat continental cu tente de ariditate.
Precipitaţiile, principalul indicator al gradului de ariditate, scad sub 450 mm medie anuală, vara înregistrându-se frecvent perioade de secetă cu 30-45 zile fără aport hidric. Sub
influenţa anticiclonului siberian de iarnă cad zăpezi bogate pe care crivăţul le spulberă şi le troieneşte generând dificultăţi în circulaţia regională. Temperaturile medii sunt ridicate, întreaga regiune fiind încadrată între izotermele de 10 şi 11ºC. Vara apar zile toride, când
temperaturile depăşesc 30ºC. Influenţa climatică estică este generalizată. O consecinţă a nebulozităţii scăzute este radiaţia solară puternică şi numărul ridicat al orelor de strălucire a soarelui (peste 2000 anual) cu efecte deosebite în turismul de agrement şi curativ. Resursele de apă ale regiunii sunt răspândite inegal. Cea mai mare cantitate o conţine, desigur, Dunărea care constituie limita sudică şi sud estică. Prin ramificaţia ce a dus la individualizarea Bălţii
Ialomiţei ea pătrunde în interiorul teritoriului şi poate deveni o sursă de alimentare pentru scopuri agricole sau industriale. A doua reţea ce străbate regiunea axial este Ialomiţa, în vreme ce Călmăţuiul are rezerve de apă limitate ce scad mult în anotimpul estival. Ca veritabile rezervoare de apă dulce funcţionează limanele fluviatile formate de-a lungul Dunării şi al Ialomiţei. Apele subterane se află la adâncimi mari, sub cuvertura groasă de loess.
O trăsătură hidrografică a Bărăganului, dată de climatul arid şi circulaţia ascendentă a apelor subterane în condiţiile evaporaţiei intense, este cea a apariţiei lacurilor sărate localizate fie în formele negative de tip bazin închis formate prin tasare şi dizolvare în loess (crovuri, padine), fie din evoluţia vechilor limane fluviatile a căror legătură cu râul colector a fost definitiv întreruptă. Astfel sunt Lacul Amara, Strachina, Tătaru, Fundata, Gălăţui. Un atribut curativ remarcabil al Lacului Fundata îl reprezintă cele 1,1 milioane m³ de nămol terapeutic depozitate în cuveta sa.
Cunoscut, în epocile anterioare, prin ciulinii săi care, înaintea introducerii în cultură a vastelor terenuri defineau peisagistic câmpia,Bărăganul aparţine din punct de vedere al vegetaţiei stepei tipice. Plante adaptate condiţiilor climatice mai restrictive sub aportul cantităţii de precipitaţii, a secetelor frecvente, din clasa gramineelor alcătuiau vechile pajişti azi intrate în exploatare agricolă intensă. Balta Ialomiţei şi de-a lungul râurilor se dezvoltă zăvoaie cu specii iubitoare de umiditate (salcie, plop, arin, papură). Corelaţie dintre tipul de vegetaţie şi compoziţia faunei este evidentă, rozătoarele dominând net celelalte specii. Un element faunistic de notorietate este dropia, o specie pe cale de dispariţie datorită restrângerii drastice a biotopului său natural şi vânătorii necontrolate. Declarată fiind ca monument al naturii protecţia sa este, cel puţin legal, asigurată.
Sub vegetaţia de ierburi bogate, pe un substrat geologic afânat alcătuit din loess, pietrişuri şi nisipuri, în condiţiile unui climat favorabil desfăşurării activităţii microorganismelor implicate în descompunerea materiei organice, s-au format cernoziomuri şi cernoziomuri levigate profunde, cu un indice de fertilitate ridicat. În unele areale, datorită aridităţii climei şi sărurilor transportate la suprafaţă pe profil apar soloneţurile şi solonceacurile. De-a lungul Ialomiţei şi Călmăţuiului se asociază solurile nisipoase, cele aluvionare şi lăcoviştile din arealele cu umectare repetată.
Resursele solului şi subsolului situează Bărăganul în categoria regiunilor cu un patrimoniu modest. Exceptând potenţialul agricol deosebit, asigurat de terenurile plane, nefragmentate, cu soluri fertile, regiunea studiată are mai puţine atuuri din acest punct de
vedere. Gradul de împădurire este cel mai redus din ţară, iar valoarea economică a esenţelor moi este inferioară. Mai importante sunt valenţele turistice ale lacurilor sărate şi limanelor fluviatile unde se pot practica activităţi curative şi de agrement. Nisipul şi pietrişul albiei râurilor sunt utilizate în construcţii.

22.2. Componenta antropică

Comparativ cu celelalte regiuni geografice, Bărăganul se înscrie cu o serie de tente particulare şi sub aspectul vechimii şi intensităţii populării. Astfel, dovezile arheologice descoperite în perimetrul său atestă o vieţuire permanentă începând din neolitic.
Atunci a înflorit în sudul său, în vecinătatea Dunării cultura Boian numită astfel după localitatea omonimă. Din aceeaşi perioadă datează şi vestigiile de la Călăraşi, Sudiţi, Coşereni sau Coşlogeni. Faptul că atât în Bărăgan, cât şi în regiunea situată la est, cea a Dunării de Jos, lipsesc dovezile mai vechi, paleolitice (în vreme ce în Dobrogea, spre exemplu, ele abundă) poate fi pus pe seama unui mediu ostil pentru aşezările umane, generat de întinsele suprafeţe cu limane, bălţi şi braţe divagante ale Dunării, unde umiditatea ridicată şi pericolul inundaţiilor erau omniprezente. În epoca bronzului şi fierului la Dridu şi Grădiştea sunt semnalate aşezări umane ceea ce denotă continuarea antropizării.Ea nu a atins însă, precum în alte regiuni, o intensitate deosebită dea lungul istoriei datorită lipsei atributelor de adăpost ale reliefului plan şi nefragmentat al câmpiei. Fenomenul s-a prelungit, evident cu alte motivaţii, până în zilele noastre, Bărăganul fiind una dintre regiunile cu cel mai redus grad de populare. Densitatea populaţiei este sub 50 locuitori/km², fără a se înregistra grupări sau disparităţi geografice deosebite. Românii alcătuiesc majoritatea absolută, dintre minorităţi cei mai numeroşi fiind ţiganii (romii). Bilanţul demografic este negativ (-1‰).
Aşezările umane reflectă, prin densitatea lor mai redusă, paralelismul dintre numărul populaţiei şi habitate, în acest caz el fiind concludent. Satele sunt localizate la intersecţia drumurilor, de-a lungul apelor curgătoare cu regim permanent, în vecinătatea unor lacuri. Structura este poligonală şi mai rar alungită, iar gruparea elementelor de habitat mai accentuată. Arhitectura lor reflectă condiţionări locale impuse de materialul de construcţie folosit mai frecvent (chirpici) a cărui rezistenţă redusă împiedică etalarea pe verticală a gospodăriilor. Bărăganul este slab urbanizat. Principalele oraşe sunt Slobozia (centrul polarizator regional) şi Călăraşi, la care se adaugă o serie de oraşe mici precum Urziceni, Feteşti, Ţăndărei, Însurăţei, Pogoanele, Lehliu-Gară. Profilul acestora este dominant industrial, pentru oraşele mici însă ponderea agriculturii creşte, mai ales datorită potenţialului pedogeografic apreciabil. Călăraşi şi Feteşti au şi atribuţii portuare la Dunăre, iar Lehliu-Gară şi Feteşti funcţii de transport importante.


22.3. Economia regiunii
Dificultăţile ivite în definirea componentei economice a regiunii derivă tocmai din modesta lor reliefare. Apare în cazul Bărăganului, un teritoriu învecinat ariei metropolitane Bucureşti, cu cel mai ridicat potenţial economic din ţară, un fenomen de eclipsare, al „conului de umbră”, indus de capitală. Lui i se datorează stadiul redus de dezvoltare economică şi urbanizarea modestă (cei atraşi de avantajele oraşului au preferat exodul spre capitală în locul efortului de-a fortifica şi amplifica rolul oraşelor proprii). Lungi perioade, mai ales înaintea celui de-al doilea război mondial, regiunea a îndeplinit atribuţiile unei periferii neglijate, cu monoculturi cerealiere ale căror produse luau calea exportului, iar beneficiile erau investite de către marii latifundiari în alte regiuni decât cea în care au fost obţinute.
Actualmente Bărăganul este una dintre cele mai productive regiuni agricole ale ţării. Culturile de grâu, porumb, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, orz, soia, plante furajere ocupă cea mai parte a terenurilor. Pentru atenuarea efectelor secetei au fost efectuate mari lucrări de irigaţii, funcţionând aici, până în anii `90 (când dintr-o neglijenţă crasă au fost în mare parte distruse) veritabile sisteme cum ar fi Gălăţui- Călăraşi sau Pietroiu - Ştefan cel Mare. Proiectatul canal Siret-Dunăre urma să asigure apa necesară irigării şi a altor suprafeţe afectate anual de secetă. În luncile Dunării şi Ialomiţei solurile fertile aluvionare asigură producţii mari de legume şi zarzavaturi. Dintre pomii fructiferi caisul şi piersicul găsesc cele mai propice condiţii de dezvoltare.Creşterea animalelor valorifică păşunile de câmpie şi luncă, ovinele din rasa merinos fiind crescute în număr mare. Se cresc de asemenea porcine şi păsări.
Industria este de dată mai recentă, Călăraşi găzduind unul din combinatele siderurgice moderne de oţeluri speciale. Tot aici se fabrică nave de mici dimensiuni şi se repară ambarcaţiuni fluviatile. La Slobozia şi Călăraşi se prelucrează sfecla de zahăr cultivată în regiune, iar la Feteşti funcţionează o întreprindere de conserve de legume. Tot la Călăraşi se fabrică celuloză şi hârtie, prefabricate, confecţii. În toate oraşele este prezentă industria morăritului şi panificaţiei, iar în Slobozia şi Călăraşi prelucrarea cărnii şi lactatelor.
Din punct de vedere turistic Bărăganul are valenţe dintre cele mai reduse. O excepţie este staţiunea Amara, recunoscută prin cura climaterică şi balneară (inclusiv cu nămol terapeutic) pe care o
asigură. Accesul facil o recomandă turismului de tranzit, autostrada Bucureşti-Constanţa („autostrada Soarelui” ) traversându-o axial. Ca forme de turism de agrement navigaţia şi pescuitul recreativ, pe Dunăre şi o serie de lacuri, au perspective asigurate.
Căile de transport sunt reprezentate prin autostrada Bucureşti-Ciulniţa-Feteşti- Constanţa, ale cărei prime sectoare (Bucureşti-Lehliu) au fost recent date în funcţiune. Ea va asigura regiunii un dren magistral de bunuri şi persoane şi va stimula dezvoltarea ariei adiacente acesteia. rumuri modernizate leagă principalele oraşe. Localizarea celor două poduri majore peste Dunăre, Feteşti-Cernavodă şi Giurgeni-Vadu Oii în cadrul regiunii Bărăgan a generat o concentrare a căilor de transport rutier dinspre Moldova şi Muntenia spre acestea, aspect benefic pentru dezvoltarea sa.
Transporturile feroviare se realizează pe magistrala 800, Bucureşti-Constanţa-Mangalia poziţionată în partea centrală a teritoriului analizat. Partea vestică şi nord-vestică este traversată de magistrala 700, Bucureşti-Urziceni-Făurei-Brăila. Din Făurei pleacă o ramificaţie a acesteia spre Ţăndărei şi Feteşti, iar din Ciulniţa o cale de legătură spre Călăraşi.
Transporturile fluviale pe Dunăre sunt deservite de portul Călăraşi şi, în mai mică măsură de Feteşti.
Bibliografie selectivă
1. x x x (1983), Geogrfia României, I, Geografie fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
2. x x x (1984), Geografia României, II, Geografie Umană şi Economică, Editura Academiei, Bucureşti.
3. x x x (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.

23. DUNĂREA DE JOS
- Relief jos, de lunci, câmpii de subsidenţă şi podiş.
- Climat cu ariditate pronunţată.
- Resurse de apă bogate, datorate Dunării şi afluenţilor săi din grupa de est.
- Peisaj stepic cu vegetaţie, faună şi soluri specifice.
- Subsol bogat în hidrocarburi.
- Umanizare veche şi relativ intensă.
- Oraşe mici, polarizate de sistemul urban Galaţi-Brăila.
- Economie centrată pe industrie, agricultură şi transporturi.
- Agricultură axată pe cultura cerealelor şi creşterea ovinelor.
- Arie de intensă dezvoltare a transporturilor navale.

23. 1. Baza naturală de susţinere
O regiune cu o suprafaţă mai restrânsă, dar cu o individualizare spaţială din ce în ce mai evidentă este cea a Dunării de Jos. Ea include ultima parte a sectorului fluvial al Dunării şi începutul sectorului fluvio-maritim al marelui organism de drenaj european. Evident, cu teritoriul care gravitează spre talvegul său morfologic, larg desfăşurat pe malul stâng şi mult mai îngust pe cel drept. Zona de subsidenţă corespunzătoare amplei confluenţe a Siretului cu Bârladul şi Buzăul determină caracterele naturale ale acestei regiuni.
Componenta naturală a sistemului regional are drept suport un relief mai variat morfologic şi genetic, de luncă şi câmpie joasă, câmpie tabulară, podiş intens peneplenizat.
Astfel, includem aici în întregime Câmpia Brăilei, cu structură tabulară, peste stiva groasă de sedimentar friabil aşternându-se un strat poros de loess, favorabil tasării şi cu o fracţiune carbonatică prielnică disoluţiei. S-au format ca urmare acele mici denivelări şi neuniformităţi din categoria crovurilor (găvanelor) sau padinelor în care sau adunat adesea apele sărate formând lacuri. Pe malul drept al Dunării gravitează spre axul acesteia versantul vestic şi nordic al Masivului Dobrogei de Nord impus în peisaj, în ciuda înălţimii sale modeste, tocmai datorită altitudinii foarte reduse (4-6 m) a terenurilor din lunca dunăreană şi deschiderii unei perspective peisagistice largi spre câmpiile de la vest şi nord. Relieful este mai accidentat, energia şi indicele de fragmentare cresc. Însăşi versantul fluviului este mai înalt şi, în unele sectoare, mai abrupt. Aparţine de asemenea Dunării de Jos, Câmpia Siretului
Inferior (a Tecuciului), o formă de subsidenţă generată de marea depresiune tectonică a Curburii carpatice unde, deşi procesele de colmatre sunt deosebit de intense (depozitele depăşesc 10 000 m grosime), coborârea sa se accentuează. De altfel întreaga pâlnie morfologică a Siretului Inferior debuşează spre cotul major al fluviului de la Galaţi. Aceleaşi fenomene gravitaţionale, naturale şi antropice, au extins regiunea spre partea sudică a Podişului (platformei sau piemontului) Covurlui. Ca microforme de relief amintim aici dunele de nisip din zona Hanu Conachi din Câmpia Covurluiului desfăşurată între Siret şi Prut, ca o continuare sudică a piemontului menţionat. Un element de specificitate regională este dat de tripla convergenţă, în zona Brăila-Galaţi, a unor sectoare de luncă: cea a Dunării (cu extinsa Baltă a Brăilei, devenită o veritabilă insulă – Insula Mare a Brăilei - intre cele două braţe ale Dunării care o încadrează), Siretului şi Prutului. Particularităţile factorilor climatici sunt influenţate de relieful jos, ceea ce va integra întreaga regiune în climatul de câmpie, şi de poziţia geografică în sud-estul României, hotărâtoare sub aspectul exercitării influenţelor climatice est-europene.
Din punct de vedere termic, Dunărea de Jos se impune ca „polul căldurii” în România, fie şi numai pentru faptul că aici, în zona Râmnicelu (Ion Sion), a fost înregistrată cea mai ridicată temperatură din ţară (+ 44,5 ºC la 10 august 1951). Iernile friguroase şi verile călduroase determină un ecart ridicat al amplitudinilor termice anuale. Cantitatea de precipitaţii este cuprinsă între 400-500 m, uşor mai ridicată în Munţii Măcinului şi Podişul Covurlui unde ajunge la 500-600 mm. Iarna, crivăţul este o prezenţă frecventă. Regiunea analizată relevă trăsături particulare şi în ceea ce priveşte reţeaua de drenaj de suprafaţă. Ea se instituie într-o clasică zonă de convergenţă hidrografică unde cele mai importante râuri din
grupa estică, Siretul şi Prutul, debuşează în Dunăre. Pentru a nu aminti că, în acelaşi teritoriu o serie de râuri cu izvoarele în Carpaţii şi Subcarpaţii Curburii confluează cu Siretul (Putna, Râmnic, Milcov, Buzăul). Rezultă astfel o densitate ridicată a reţelei ce surmontează efectele climatului arid şi asigură atât o rezervă importantă de apă, cât şi posibilitatea valorificării în navigaţie şi agrement a unor sectoare. Apar şi fenomene de difluenţă cel mai ilustrativ fiind al
Dunării în zona Insula Mare a Brăilei. Prutul, la rândul său, este la originea limanului Brateş.
Fenomenele de geneză a lacurilor sărate ating cele mai expresive cote datorită, pe de o parte, climatului continental cu tente de excesivitate, iar pe de altă parte substratului constituit din
formaţiuni poroase ce facilitează circulaţia ascendentă a apelor freatice. Astfel sau format lacurile Balta Albă, Movila Miresii, Batogu, Amara (de Buzău), Lutu Alb. În lacul Balta Albă este depozitat cel mai mare zăcământ de nămol terapeutic din România, cca 2,4 milioane m³, iar în Movila Miresii 438 mii m³. El s-a format prin descompunerea resturilor vegetale ale plantei Cladophora cristalina şi organismelor de Artemia salina (un crustaceu) în condiţiile unui mediu cu salinitate moderată (de până la 100 mg/l). Valorificarea curativă se află la baza activităţii turistice a unor staţiuni din regiune. Potenţialul bio-pedogeografic este determinat de formele joase de relief şi mersul elementelor climatice. Vegetaţia câmpiei este stepică, gramineele (păiuşul, colilia) alcătuind speciile dominante ale puţinelor pajişti naturale netransformate antropic. Pe colinele piemontane ale Covurluiului şi versanţii vestici şi nordici ai Masivului Dobrogei de nord ce gravitează spre Dunărea de Jos, îşi fac loc pădurile de stejar termofil (stejarul pedunculat, stejarul pufos). O extensiune apreciabilă o are vegetaţie de luncă, hidrofilă, ce alcătuieşte zăvoaie compacte în lunca Dunării, Prutului sau Siretului. Esenţele moi (salcia, arinul, plopul) se intercalează cu speciile arbustive (papura, trestia, rogozul). Rolul acestei vegetaţii în fixarea albiilor dar şi în atenuarea umectării terenurilor este recunoscut.
Fauna caracteristică este cea de rozătoare (popândău, hârciog, orbete, şoarecele de câmp), la care se adaugă iepurele, vulpea, prepeliţa, potârnichea. Dunărea şi afluenţii săi deţin o bogată faună acvatică (clean, şalău, somn, păstrugă).
Pe stratul gros de loess s-au format molisoluri profunde, cernoziomuri şi cernoziomuri levigate, cu orizonturi bine structurate, cu humus mult şi fertilitate ridicată. Dunele de nisip din zona Hanu Conachi sunt acoperite de psamosoluri, iar în zonele umede ale luncilor este domeniul solurilor hidromorfe şi a solurilor aluvionare.
Baza de materii prime a principalelor ramuri economice, industria, agricultura şi turismul este asigurată în proporţii diferite. În primul rând Câmpia Brăilei, dar şi cea a Siretului Inferior, au devenit unul dintre câmpurile petroliere şi de gaze asociate de mare productivitate din România. Ianca, Bordei Verde, Lişcoteanca, Oprişeneşti, Independenţa sunt doar câteva dintre arealele de extracţie a celor două materii prime energetice dar şi ale industriei chimice. A doua resursă o reprezintă terenurile agricole ale luncilor, câmpiei, dealurilor piemontane, unde cultura legumelor, cerealelor, plantelor tehnice sau viticultura găsesc condiţii propice de dezvoltare. Fondul forestier este restrâns ca răspândire, fiind constituit din păduri de stejar ale zonelor colinare din nord-est. În sfârşit, turismul are ca obiective numeroasele lacuri sărate cu nămol terapeutic (Balta Albă, Movila Miresii, Amara), fondurile de pescuit de pe Dunăre, Siret, Prut; monumentele, muzeele, edificiile religioase sau culturale din Galaţi şi Brăila, moştenirea etnografică a ruralului etc.

23.2. Componenta antropică a sistemului teritorial

Are o serie de similitudini, dar şi deosebiri în raport cu Bărăganul învecinat. Cea mai importantă asemănare este dată de vechimea populării şi aici cele mai vechi vestigii arheologice fiind catalogate ca aparţinând neoliticului. Ele au fost descoperite la Lişcoteanca, Brăiliţa, Stoicani sau Silişte. Poziţia geografică a favorizat însă concentrarea populaţiei în zona marelui cot al Dunării şi a convergenţei Dunăre-Siret-Prut mai ales datorită activităţilor de navigaţie ce au demarat încă din Evul Mediu, dar şi debuşării aici a drumului grefat pe Valea Siretului către Polonia şi Marea Baltică.
Densitatea populaţiei se înscrie în jurul valorii de 50 locuitori/km² în Câmpia Brăilei şi creşte uşor în colinele Covurluiului şi partea nord-vestică a Podişului Dobrogei. Ea atinge însă valori de peste 250 locuitori/km² în aria Brăila-Galaţi ce se prelungeşte precum o apofiză pe cursul Siretului, înspre Tecuci. Dinamica naturală relevă două aspecte distincte, în vreme ce în Câmpia Brăilei bilanţul demografic este negativ, în Platforma Covurluiului el este pozitiv ceea ce, la nivel regional, reduce indicele scăderii populaţiei.
Etnic predomină net populaţia românească, la care se adaugă ruşi lipoveni, romi. Prezenţa a două mari oraşe, Galaţiul şi Brăila, ridică mult ponderea populaţiei urbane în balanţa demografică pe medii de viaţă.
Aşezările rurale valorifică structural şi textural oportunităţile reliefului uniform al câmpiei (unde apar sate mijlocii şi mari, cu o grupare ridicată a gospodăriilor în vatră), luncilor şi versanţilor din zona colinară sau de podiş unde indicele de dispersie creşte spre răsfirare, iar mărimea satelor scade ajungând uneori, în Platforma Covurluiului, sub 500 locuitori. Fiind o regiune de dimensiuni restrânse, Dunărea de Jos are puţine oraşe, dar ea beneficiază de prezenţa a două municipii mari, învecinate: Galaţiul (325 057 locuitori) şi Brăila (230 687). Apropierea spaţială şi tendinţa de extindere a intravilanului construit al ambelor centre urbane va conduce, într-un timp relativ scurt, la apariţia celei mai populate aglomeraţii urbane din ţară. Ianca, Făurei şi Măcin sunt oraşe mici, sub 25 000 locuitori.

23.3. Economia şi perspectivele regiunii

Deşi cu o suprafaţă limitată, Dunărea de Jos are un potenţial economic important, bazat în primul rând pe afirmarea industriei. Datorită poziţiei sale pe Dunărea fluvio-maritimă, Galaţiul s-a afirmat ca cel mai important centru siderurgic al ţării, statut câştigat odată cu construirea combinatului ISPAT-SIDEX, ce prelucrează minereul de fier din import. În aceeaşi ramură la Brăila funcţionează laminorul de ţevi şi tablă. În ambele centre se construiesc şi se repară nave de diferite tonaje, inclusiv cele maritime cu un pescaj sub 7 m. La Chişcani, lângă Brăila, se află o mare termocentrală dar şi combinatul de celuloză pe bază de stuf recoltat din Delta Dunării. Brăila deţine intreprinderi de fire şi fibre sintetice, mătase artificială, confecţii, prelucrarea cărnii etc. La Galaţi se produc, de asemenea, prefabricate, zahăr, confecţii. La Măcin, Greci şi Iacobdeal se exploatează roci de construcţie (granit). În oraşele mici se prelucrează produsele agricole (sfecla de zahăr la Ianca, lactatele, morărit- panificaţie) sau funcţionează mici intreprinderi specializate în bunuri de larg consum.
Agricultura deţine al doilea loc în ierarhia ramurilor economice. Fondul agricol extins şi diversificat morfologic asigură condiţii propice dezvoltării culturilor agricole dintre cele mai variate. O fertilitate deosebită o au terenurile din Insula Mare a Brăilei unde se produc cereale în maniera marilor societăţi (ferme) de profil. Se cultivă grâu, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, soia, porumb, orz, plante furajere. În dealurile Covurluiului s-au extins plantaţiile de pomi fructiferi şi viţă-de-vie. O problemă o ridică secetele şi nevoia de irigaţii îndeosebi în Câmpia Brăilei (unde a funcţionat sistemul Terasa Brăilei). Creşterea animalelor are în prim plan ovinele, judeţele Galaţi şi Brăila, încadrându-se în principala regiune de practicare a acestei subramuri agricole din sud-estul ţarii (specializată în rasa merinos). Se cresc, de asemenea porcine, păsări, bovine. O altă ramură economică este piscicultura, suprafaţa luciurilor de apă şi mai ales sectoarele Dunării şi afluenţilor săi asigurând o producţie de peşte ce satisface cererea locală şi oferă disponibilităţi pentru nevoile altor regiuni.
Turismul este o activitate cu totul secundară datorită, pe de o parte, lipsei unor obiective de mare rezonanţă atractivă, iar pe de altă parte politicii deficitare a domeniu a autorităţilor de la toate nivelurile. În oraşele Galaţi şi Brăila se practică un turism cultural, de
vizitare a obiectivelor antropice (istorice, religioase, culturale, monumente). Pe Dunăre, deşi există numeroase oportunităţi pentru variate forme de turism, singurele la care se apelează sunt pescuitul şi navigaţia de agrement. Singurele staţiuni turistice propriu-zise ale regiunii sunt Balta Albă şi Lacu Sărat, ambele cu dotări şi ofertă din sfera turismului curativ, de refacere fizico-psihică.
Transporturile sunt reprezentate prin calea navigabilă, de importanţă europeană a Dunării care deschide regiunii atât accesul spre Europa centrală şi de nord, cât şi spre Marea Neagră. Porturile Galaţi şi Brăila au infrastructuri ale acestui tip de transport.
Deşi situată excentric, periferic, regiunea este bine conectată cu căi rutiere de restul ţării. Importante sunt şoselele Ploieşti-Buzău-Brăila-Galaţi sau cea care se ramifică din autostrada
Bucureşti-Constanţa la Slobozia spre Brăila şi Galaţi, cu traversarea frontierei spre Republica Moldova O disfuncţie majoră în transportul rutier este lipsa unor poduri peste Dunăre care să unească teritoriul regiunii cu cel dobrogean, actualmente rolul lor fiind suplinit cu
bacuri. Căile ferate se dispun sub forma unui triunghi cu unul dintre vârfuri oraşul Galaţi spre care converg ramificaţia magistralei 600 (Bucureşti-Urziceni-Tecuci-Vaslui-Iaşi) şi magistrala 700 (Bucureşti- Urziceni-Făurei-Brăila-Galaţi. Din Galaţi porneşte şi o cale ferată spre Bârlad, de-a lungul Prutului, prin Târgu Bujor şi Bereşti.

Bibliografie selectivă
1. x x x (1983), Geogrfia României, I, Geografie fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
2. x x x (1984), Geografia României, II, Geografie Umană şi Economică, Editura Academiei, Bucureşti.
3. x x x (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti.

24. DOBROGEA
- Individualizarea geografică a regiunii este tranşantă datorită Dunării şi Mării Negre.
- Vechi munţi erodaţi până la stadiul de podiş aplatizat.
- Diferenţieri morfologice şi de vârstă între Podişul Dobrogei de Nord şi Podişul Dobrogei de Sud.
--climat arid, în care influenţele est-europene şi cele pontice se asociază. Densitatea reţelei hidrografice redusă.
- Stepa, silvostepa şi pădurile de stejar definesc peisajul.
- Spaţiu al interferenţelor etnice şi lingvistice.
- Agricultură specializată în cultura plantelor, viticultură şi creşterea ovinelor.
- Industrie prelucrătoare şi construcţii de nave.
- Turism litoral de anvergură.
- Căi de transport de maximă diversificare.

24.1. Baza naturală de susţinere
Dobrogea reprezintă una dintre cele mai bine individualizate regiuni geografice ale României, datorită delimitării sale riguroase pe laturile de vest şi nord de către culoarul Dunării şi Delta Dunării, respectiv de către Marea Neagră către est. Limita sudică se suprapune frontierei de stat cu Bulgaria. De subliniat, încă din start, că regiunea analizată nu include provincia istorică Dobrogea, mult mai extinsă, ci numai podişul cu acelaşi nume. Ea se constituie întrun sistem teritorial funcţional, cu axa de gravitaţie majoră pe faţada maritimă. Dealtfel, din anumite puncte de vedere, litoralul este o fâşie de atracţie pentru întregul spaţiu geografic al României.
Regiunea se compune dintr-o unitate naturală cu o specificitate genetico-evolutivă aparte, înglobând cel mai vechi pământ al ţării aflat în antiteză cu cel mai nou, situat în regiunea învecinată, şi anume Podişul Dobrogei. În Podişul Dobrogei, din punct de vedere al cadrului natural, pot fi evidenţiate trei subunităţi cu caracteristici distincte: Podişul Dobrogei de Nord, cu altitudinea maximă de 467 m, Podişul Dobrogei de Sud, ca o zonă de platformă tipică uşor ondulată, acoperită de loess; zona litorală şi platforma continentală a Mării Negre, cu morfologie marină (faleze, plaje).
Podişul Dobrogei de nord are drept nucleu Munţii Măcinului, o structură hercinică intens nivelată ce distonează altimetric numai datorită zonelor limitrofe mult mai joase. Culmile sale, Pricopanul şi Niculiţelul, converg în Vârful Greci şi sunt cizelate în roci metamorfice, cristaline. Masivul continuă spre est cu Dealurile Tulcei, formate din roci mezozoice, ce descresc în trepte spre domeniul deltaic. La sud de cele două unităţi se extinde Depresiunea Nalbant, tectono-erozivă mărginită la rândul ei de Podişul Babadagului unde calcarele mezozoice au prilejuit sculptarea unui relief carstic (cheile Taiţei şi Taiţei, Peştera Liliecilor). În partea sud-estică a podişului Dobrogei de Nord se află Podişul Casimcei, cea mai veche unitate de relief din ţară cu structurile litologice precambriene la zi (şisturile verzi). De reţinut aplatizarea avansată a reliefului în ambele podişuri susmenţionate.
Podişul Dobrogei de sud are altitudini ce abia depăşesc 250 m şi o vârstă neozoică. În fundamentul său se află stive groase de calcare sarmaţiene intens endocarstificate (Peştera Movile cu 34 specii noi pentru ştiinţă şi Peştera Piatra cu speleoteme de cca 690 000 ani ce reflectă în structura lor oscilaţiile repetate ale nivelului Mării Negre). Peste rocile carbonatice s-a depus o cuvertură de loess de cca 30 m grosime. Podişul este divizat în patru compartimente şi anume: Podişul Medgidiei, mai înalt şi fragmentat, în nord; culoarul Văii Carasu, delimitat de faliile Capidava-Ovidiu şi moesică, orientat est-vest între Marea Neagră şi Dunăre, Podişul Oltinei, în sud-vest şi Podişul Negru Vodă. Altitudinile reduse, fragmentarea limitată şi aplatizarea avansată sunt factori favorabili ai accesibilităţii şi antropizării regiunii.
Climatic, Dobrogea reprezintă cel mai cald teritoriu al ţării, în zona Constanţa-Mangalia fiind singurul areal unde media temperaturilor tuturor lunilor este pozitivă. În ansamblu regiunea este străbătută aproape axial de izoterma de 11ºC, medie anuală, verile
fiind călduroase, iar iernile geroase (sub influenţa circulaţiei nord- estice). Ca urmare amplitudinea termică maximă ajunge la 64,9ºC (+41ºC şi -23,9ºC). Durata strălucirii soarelui ajunge la 2727 ore/an la Medgidia. Cantitatea de precipitaţii este scăzută (360-500 mm anual). Pe o fâşie cu lăţimea de 25-35 km se resimte influenţa climatică atenuantă a Mării Negre.
Organizarea hidrografică în interiorul podişului este mai puţin ilustrativă datorită climatului arid. Râurile Teliţa, Taiţa, Slava, tributare Mării Negre, au regim de alimentare pluvial cu maxime de primăvară şi toamnă. În formaţiunile geologice calcaroase sunt cantonate importante acvifere subterane extrem de importante pentru alimentarea cu apă a aşezărilor zonei litorale.
Vegetaţia este cea specifică stepei cu graminee intens antropizată, silvostepei cu stejar termofil (brumăriu, pedunculat), respectiv etajului pădurilor de foioase reprezentate prin gorunete.
Fauna podişului dobrogean situează rozătoarele (hârciog, popândău, orbete, şoareci) alături de iepuri, vulpi, mistreţi, căprior. Intr-un climat cald, pe o rocă mamă constituită preponderent din loess s-au format molisoluri (cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri bălane) profunde, de mare fertilitate. Peste 60 % din substratul edafic al podişului prezintă o eroziune minimă. Formaţiile litologice mai vechi înmagazinează rezerve de cupru (Altân Tepe) şi fier (Palazu Mare), iar rocile de construcţie (granit, calcar) abundă în Munţii Măcinului (Măcin, Greci, Iacobdeal) sau podişurile Babadag şi Medgidiei (carierele de la Babadag, Topalu, Mahmudia, Basarabi). Platforma continentală a Mării Negre
conţine importante rezerve de petrol, aflate în curs de exploatare.
24.2. Componenta demografică şi de habitat
Componenta antropică a regiunii relevă, sub aspect demografic aspecte contrastante. Centrul podişului şi partea sa sudică sunt mai slab populate (sub 50 locuitori/km²) în vreme ce în zona litorală dintre Constanţa şi Mangalia densităţile depăşesc 150 locuitori/km². În interiorul podişului ele oscilează între 30-70 locuitori/km². De reţinut amestecul etnic pronunţat datorită evoluţiei istorice a regiunii, cu prezenţa, ca minorităţi, a turco-tătarilor,
bulgarilor, şi ruşilor lipoveni (aceştia din urmă îndeosebi în partea de nord, spre Delta Dunării).
Aşezările rurale sunt în general grupate de-a lungul văilor sau al căilor de acces principale. Mărimea lor este variabilă, satele mici confruntându-se cu îmbătrânirea demografică şi depopularea. Oraşele au o dispoziţie spaţială legată de culoarul Dunării (Cernavodă, Hârşova, Isaccea) sau de litoralul Mării Negre (Constanţa, Eforie, Mangalia, Năvodari). Numărul oraşelor din interiorul podişului este redus (Medgidia, Negru Vodă, Babadag). Cu excepţia Constanţei celelalte oraşe aparţin aşezărilor urbane mici. Principalul centru atractor este Constanţa datorită funcţiilor sale comerciale, industriale, turistice şi culturale majore.
24.3. Economia şi perspectivele regiunii
Economia Dobrogei este diversificată fiind dezvoltate toate ramurile de bază. La nivel naţional ea se impune prin comerţul derulat prin intermediul porturilor fluviatile şi maritime (Hârşova, Isaccea, Constanţa, Mangalia). Regiunea serveşte astfel nu numai propriul teritoriu, ci şi nevoile de schimb întregii ţări dar şi a altor state din bazinul Dunării. Agricultura are condiţii propice de dezvoltare datorită solurilor profunde, cernoziomice şi bălane, a terenurilor cu declivitate şi fragmentare foarte reduse. Asociate climatului cald, aceste însuşiri conferă Dobrogei un caracter de regiune viticolă importantă exprimat prin renumitele podgorii de la Murfatlar, Niculiţel şi Oltina. Caracterul agricol al regiunii este susţinut, în raport cu restricţiile climatice, de amplele sisteme de irigaţii. Cultura grâului, porumbului, floarea soarelui, sfecla de zahăr, livezile de caişi şi piersic, creşterea ovinelor şi apicultura îi definesc profilul agricol la nivelul subramurilor.
Industria s-a afirmat în special în domeniul energetic (atomocentrala de la Cernavodă, al cărui prim reactor pus în funcţiune produce 800 MW, termocentralele de la Constanţa), construcţiilor de maşini (nave la Constanţa şi Mangalia); maşini agricole la Medgidia), textilă (intreprinderea integrată de prelucrare a lânii din Constanţa, prelucrarea bumbacului), prelucrarea peştelui (Constanţa) alimentară (morărit-panificaţie, ulei, vinificaţie, bere).
Turismul este într-o evoluţie ascendentă după căderea din anii post-decembrişti, Litoralul Mării Negre fiind între primele regiuni turistice, ca atractivitate, din România. Staţiunile de pe litoral (Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Costineşti, Jupiter, Olimp, Venus,
Mangalia, împreună cu oraşul Constanţa deţin cea mai importantă bază de cazare şi infrastructura de agrement din ţară. Turismul trebuie să devină ramura economică principală a regiunii în viitorii ani în special prin integrarea în circuitele internaţionale a sectorului nordic al litoralului, de la Mamaia şi până la Sulina, inclusiv a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
Căile de transport, prin diversitatea şi densitatea lor, se situează la un nivel superior în raport cu celelalte regiuni studiate. În primul rând, menţionăm transporturile fluviale şi maritime pe Dunăre, Marea Neagră şi Canalul Dunăre-Marea Neagră cu porturile aferente, între care se detaşează Constanţa, port ce deţine supremaţia în întreg bazinul Mării Negre. Un rol important în optimizarea acestor transporturi revine Canalului Dunăre-Marea Neagră (64,2 km lungime), construit în deceniul şapte al secolului trecut, ce scurtează traseul navelor spre Constanţa cu cca 400 km. Construirea “autostrăzii soarelui” Bucureşti-Constanţa este în curs,
iar magistrala feroviară Bucureşti-Constanţa (cu ramificaţii spre Tulcea şi Negru Vodă) asigură un intens trafic de mărfuri şi pasageri. În sfârşit, aeroporturile din Constanţa şi Tulcea mijlocesc accesul pe calea aerului, în special al turiştilor, spre Litoral şi Deltă.
Interferenţa în plan teritorial a celor trei componente fundamentale (de susţinere, intervenţie şi derivată) conduce la evidenţierea unor zone efervescente cum sunt cele ale litoralului
dintre Constanţa şi Mangalia, zona Canalului Dunăre-Marea Neagră, Tulcea. Dimpotrivă, în interiorul podişului, apar areale critice şi defavorizate (în special cele din partea sudică şi sud-vestică) unde intervenţia promotorilor dezvoltării regionale şi locale este aşteptată
în vederea eliminării disfuncţiilor.

Bibliografie selectivă
1. x x x (1983), Geogrfia României, I, Geografie fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
2. x x x (1984), Geografia României, II, Geografie Umană şi Economică, Editura Academiei, Bucureşti.
3. x x x (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, EdituraAcademiei, Bucureşti.

Nr. 25 DELTA DUNĂRII
- La baza delimitării regiunii se află specificitatea şi funcţiile peisajului său.
- Delta, ca cel mai nou pământ al ţării. Asociere inedită de uscat şi apă.
- Climat uscat cu temperaturi ridicate şi precipitaţii puţine.
- Vegetaţie hidrofilă, cu excepţia grindurilor acoperite cu păduri.
- Avifaună şi faună piscicolă – unice în Europa. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.
- Indice scăzut al populării. Aşezări rurale puţine.
- Centrul polarizator principal al Deltei este Tulcea
- Pescuitul, turismul şi transporturile navale sunt principalele activităţi economice.
- industria prelucrării peştelui şi cea navală prezente în oraşele regiunii.

25.1. Baza naturală de susţinere
Baza naturală de susţinere este compusă, spre deosebire de toate celelalte regiuni ale României, dintr-un uscat în formare, cu altitudini cuprinse între 0,5 şi 13 m, ce reprezintă abia 20 % din teritoriul său (4 152 km², din care 3 318 km² aparţin României). Restul de 80% coincide cu terenurile inundabile sau acoperite de lacuri, mlaştini, ostroave, gârle, canale, braţe secundare. Dealtfel cca 55% din suprafaţa Deltei se situează între 0-1 m altitudine. Acest dezechilibru între suportul material ferm, al uscatului neinundabil, şi cel în continuă metamorfozare prin acţiunea de eroziune sau depunere a apelor Dunării defineşte starea actuală a peisajului deltaic şi unicitatea structurii şi funcţiilor sale.
Relieful Deltei este alcătuit din grinduri de diverse origini: continentale, fragmente ale vechiului uscat dobrogean acoperite de depozite de loess, cum sunt Chilia sau Stipoc; fluviale (rezultate din depunerile de aluviuni aduse de fluviu, peste 58,7 milioane tone anual) şi fluvio-maritime în geneza cărora aportul Dunării şi al Mării Negre, prin intermediul curenţilor care au preluat şi transportat de-a lungul ţărmului o parte din aluviunile aduse, se conjugă. Cele mai caracteristice grinduri fluvio-maritime sunt Letea (cu dune de nisip a căror înălţime ajunge la 13 m), Caraorman (unde dunele ating 8 m înălţime), Sărăturile, Crasnicol, etc. Procesele actuale de evoluţie a uscatului deltaic sunt inegale şi contradictorii: în vreme ce în dreptul braţelor Chilia şi Sfântu Gheorghe el avansează pe seama mării, în zona centrală, a braţului Sulina şi la sud, în zona limanului Razim, asistăm la distrugerea sa de către curenţii marini.
Clima Deltei Dunării are o caracteristică definitorie: marea uniformitate datorată omogenităţii morfologice, desfăşurării reduse a teritoriului propriu şi influenţelor marine resimţite pe o mare parte din suprafaţa sa. Poziţia geografică o încadrează în domeniul de
exercitare a climatului continental cu tente de ariditate. Ea este traversată de izoterma de 11ºC, cu veri toride şi ierni în care media temperaturilor scade sub 0ºC. Nebulozitatea este cea mai scăzută din ţară, sub 5 pe o scară zecimală, iar ca o consecinţă, radiaţia solară atinge valori maxime (cca 130 kcal/cm²). Durata strălucirii soarelui ajunge la 2500 ore anual. Precipitaţiile medii anuale oscilează în jurul valorii de 386 mm anual, fiind, din acest punct de
vedere cea mai secetoasă regiune a ţării. Vastitatea întinderii de ape compensează insă lipsa de precipitaţii cu o umiditate relativă accentuată cauzată de evaporarea intensă. Influenţele pontice, ale Mării Negre, se resimt adânc în interior, nefiind stânjenite de obstacole morfologice, inclusiv sub forma brizelor marine. Iarna întregul teritoriul deltaic intră sub incidenţa acţiunii Crivăţului.
Elementele de ordin hidrografic deţin ponderea majoră în structurarea peisajului Deltei Dunării. Cele trei braţe majore, Chilia (preia 56,4 % din debitul de 6 473 m³/s al Dunării la Pătlăgeanca), Sulina (19,5 %) şi Sfântu Gheorghe (24,1 %) se ramifică într-un mare număr de braţe secundare ce alimentează mlaştini, gârle sau lacuri. De amintit că iniţial Dunărea debuşa în mare integral prin braţul Sfântu Gheorghe după care a fost sculptat braţul Sulina şi,
ulterior, braţul Chilia.
Al doilea element hidrografic îl constituie lacurile, în număr de 479 (8 % din suprafaţa Deltei) între care cele mai extinse sunt Dranov – 2 170 ha, Gorgova – 1 377 ha, Puiu, Puiuleţ, Roşu – 1 445 ha, Merhei, Isac, Matiţa, Furtuna, Lumina, etc.Regiunea Deltei Dunării include şi platforma litorală aferentă.
Potenţialul biogeografic este remarcabil prin prisma dominanţei vegetaţiei hidrofile constituită din stuf, nuferi sau esenţe moi (plop, salcie). Ele formează, de-a lungul braţelor şi canalelor, veritabile păduri-galerii de un pitoresc aparte. Pe grindurile Letea şi Caraorman apar păduri de stejar, în amestec cu ulmul şi teiul, numite hăşmace. Arbuştii sunt numeroşi (cătină. măcieş, porumbar, iederă. În Deltă întâlnim şi singura liană din ţara noastră numită Periploca graeca. Fauna acvatică şi avifauna sunt unice în Europa prin bogăţia şi diversitatea lor. În apele Deltei trăiesc 110 specii de peşti între care de o valoare economică deosebită se bucură sturionii de apă sărată (morun, nisetru, păstrugă) sau de apă dulce (cega, viza) producători de icre negre, dar şi somnul, crapul, şalăul, caras sau biban. Lumea păsărilor număra 325 specii care vieţuiesc permanent sau temporar, în timpul migraţiilor, aici. Emblematică este prezenţa pelicanului, declarat monument al naturii, alături de lişiţe, cormorani, egrete, lopătari, călifar, piciorong, vulturul codalb, stârci, lebede. Nu lipsesc o serie de mamifere precum bizamul, vidra, nurca, câinele enot, iepure, vulpe, pisică sălbatecă sau chiar mistreţul. Nevoia de-a proteja speciile de plante şi animale, cât mai ales
peisajul unic al Deltei a condus la crearea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, cu o suprafaţa de 580 000 ha (incluzând şi lagunele Razim- Sinoe până la Capul Midia).
Solurile aparţin clasei formaţiunilor pedogenetice hidromorfe, aluvionare şi nisipoase aflate în diferite faze evolutive. Izolat, pe grindurile continentale neinundabile se dezvoltă molisoluri (cernoziom).
Resursele Deltei Dunării sunt date de valorificarea fondului piscicol extrem de bogat, atât cel deltaic, cât şi cel aferent Mării Negre. Stuful reprezintă o materie primă utilizată în fabricarea hârtiei. Terenurile agricole, rezultate prin amenajări, ocupă cca 36 000 ha şi sunt cultivate cu cereale, legume, viţă-de-vie sau sunt valorificate pastoral (pe grindurile Chilia, Stipoc, Pardina, Rusca etc). Depozitele aluvionare de pe grindurile Cardon şi Sărăturile conţin minereuri grele, iar în dunele de pe grindul Caraorman au fost exploatate nisipuri siderurgice.
Cea mai importantă resursă a Deltei Dunării rămâne cea turistică conţinută în peisajul său inedit, de o rară spectaculozitate. În fondul cinegetic şi piscicol unic. În posibilităţile multiple de practicare a agrementului nautic. Din toate aceste puncte de vedere regiunea analizată se înscrie pe un loc de vârf în oferta recreativă a continentului european putând fi concurată doar de Delta Volgăi ale cărei atribute (exceptând extensiunea) îi sunt inferioare.

25.2. Componenta antropică
Componenta antropică se înscrie, de asemenea, cu trăsături particulare derivate din slaba populare a teritoriului. Densitatea populaţiei scade sub 25 locuitori/km² datorită suprafeţei restrânse a uscatului şi condiţiilor dificile de afirmare a habitatelor. O pondere importantă a locuitorilor aparţin minorităţii ruşilor-lipoveni. Aşezările rurale sunt concentrate în zona grindurilor mai extinse fiind localizate de-a lungul braţelor principale sau al canalelor. Au o structură liniară (Crişan, Maliuc, Mila 23) sau grupatrăsfirată (Letea, Caraorman, Chilia Veche). În arhitectura lor îşi fac loc adaptările la condiţiile locale (gospodării cu un singur nivel construite din cărămizi nearse sau lemn, cu acoperiş din stuf). Majoritatea sunt sate pescăreşti în care, complementar, apar activităţi agricole, industriale (recoltarea stufului) sau turistice.
Singurul oraş din Delta Dunării este Sulina (5 500 locuitori) a cărui izolare inhibă o dezvoltare mai accelerată motivată de poziţia sa la cel mai important braţ navigabil al Dunării. Construirea canalului Dunăre-Marea Neagră şi, actualmente, a canalului Bistroe, în partea
ucraineană a Deltei, va accentua restrictivitatea poziţiei sale periferice. Amenajarea unui port maritim şi statutul de zonă-liberă (porto-franco), coroborate cu o intensificare a circulaţiei turistice sunt măsuri menite a revitaliza oraşul.
Adevăratul centru polarizator al Deltei Dunării este Tulcea, oraş care, deşi se află la periferia regiunii joacă rolul factorului atractor pentru întregul spaţiu deltaic, dar şi dinafara acestuia. Potenţialul său economic, social şi politico-administrativ este decisiv în afirmarea funcţiei sale de polarizare regională.

25.3. Economia Deltei Dunării
Economia Deltei Dunării relevă un indice de dezvoltare modest, corelabil cu potenţialul antropic redus, dar şi cu caracterul de tranzit al principalelor activităţi indus de practicarea transporturilor fluviale. Principala ramură economică rămâne încă pescuitul transformat dintr-o ocupaţie tradiţională, de subzistenţă, a locuitorilor Deltei într-una de mare intensitate şi randament practicată inclusiv în amenajări piscicole complexe (32.700 ha) cum sunt cele din zona Chilia, Mahmudia, Stipoc, Rusca, Holbina. Pe lacurile Roşu, Merhei, Matiţa, Isac, Gorgova, Puiu pescuitul se desfăşoară în condiţii naturale.
A doua activitate economică, aflată în plin avânt este turismul de agrement nautic, cinegetic sau piscicol. În ultimii ani creşte ponderea turismului rural, cu sejur în localităţile rurale din Deltă. Complexele turistice Crişan, Roşu, Puiu se adaugă bazelor hoteliere din Sulina şi, mai ales Tulcea în satisfacerea nevoilor de cazare şi sejur. Delta a devenit şi o ţintă a turismului litoral în sensul diversificării ofertei acestuia prin călătorii de scurtă durată în
perimetrul ei. O formă de turism în afirmare este cel ştiinţific, practicat de numeroşi participanţi la manifestările de profil organizate de Institutul Deltei Dunării sau de studenţii multor facultăţi de ştiinţe naturale din ţară ce-şi organizează practica de studii aici.
Valorificarea stufului pentru producerea celulozei la Chişcani (Brăila) a atins cote deosebite în deceniile 6-7 ale secolului trecut când mari suprafeţe deltaice au fost integrate exploatărilor. În ultimii ani activitatea este în declin deşi materia primă respectivă este
regenerabilă. Exploatarea agricolă a terenurilor de pe unele grinduri satisface doar parţial nevoia de produse ale locuitorilor regiunii. Se practică, pe terenurile neinundabile, o serie de culturi (porumb, grâu, plante tehnice, legume), iar în celelalte zone se cresc animale.Condiţii optime întruneşte apicultura. Industria este concentrată în Tulcea unde, pe baza bauxitei din
import, se produce alumină. Construcţia de nave, prelucrarea peştelui, morărit-panificaţie, feroaliaje sunt alte subramuri dezvoltate în acest centru. În Sulina se repară nave şi are loc prelucrarea primară a peştelui.
O altă ramură economică este cea a transporturilor, efectuate îndeosebi pe braţul Sulina pentru nave cu un pescaj de 7 m. Sulina este un port de transbordare de pe navele maritime cu un pescaj superior pe cele fluviatile. Fiind singura poartă de ieşire la mare a unor ţări central-europene, Dunărea şi, implicit, Delta Dunării ca regiune geografică, valorifică această oportunitate. Există însă, sub aspectul căilor de acces, o insuficienţă majoră generată de imposibilitatea desfăşurării transportului rutier şi feroviar, precum şi de restricţiile care intervin în derularea celui fluviatil în anumite circumstanţe (poduri de gheaţă, vijelii, creşteri maxime ale nivelurilor, colmatarea unor canale). Sub acest aspect, al căilor detransport, regiunea analizată prezintă cel mai redus indice de favorabilitate din ţară. Prezenţa aeroportului de la Tulcea mijloceşte s osirea în zona Deltei a multor persoane, în principal turişti, dar el trebuie completat cu un heliport la Sulina pentru situaţii de urgenţă.